Prietenie cu sens unic

Scriam acum câteva săptămâni că anul 2015 pare să marcheze sfârșitul a ceea ce multă vreme am crezut că va fi o prietenie pentru toată viața. Nu eram sigură, de fapt nici acum nu sunt convinsă că it's over, dar un lucru e cert: chiar dacă vom reînnoda la un moment dat firul, nu va mai fi la fel.

De felul meu sunt destul de lipsită de încredere în mine însămi și unul dintre cele mai ușoare demersuri este să mă faci să mă simt vinovată pentru indiferent-ce. Iar prietenia asta nu e cea dintâi de care s-a ales praful. Mi s-a mai întâmplat și de fiecare dată am stat, am analizat, am pritocit și, evident, m-am învinuit. Că poate n-am făcut tot ce puteam. Că poate-ar fi trebuit să mai las de la mine. Că toată lumea greșește (de acord, și eu am greșit cu siguranță și-aș fi fost dispusă să fac tot ce-mi stătea în puteri, condiția fiind ca ”partea cealaltă” să-mi iasă în întâmpinare și să ne întâlnim la jumătatea drumului. N-a fost cazul). Mi-am recunoscut mie însămi că mi-e dor de respectivele persoane și de momentele noastre bune. Dar felul în care au reacționat (sau mai bine-zis, în care NU au reacționat) mi-a arătat că nu era reciproc. Iar prietenia cu sens unic, apropo de titlu, nu rezistă decât o vreme. 

Într-unul din cazuri, fuseserăm prietene vreo șase ani și jumătate. Destul de apropiate, ne fuseserăm alături una alteia în situații mai delicate, eram pe aceeași lungime de undă, ne amuzau aceleași lucruri șamd. După ce s-a angajat, m-a solicitat tot mai des s-o ajut la anumite lucrări (de obicei acolo unde era vorba de materiale care urmau să fie traduse). Am ajutat-o mereu, chiar dacă nu mereu aveam chef de așa ceva. Mă revoltam uneori că-i făceam treaba pentru care ea primea un salariu destul de bun, dar - cum am zis mai sus - ”treacă de la mine...”.

Eh, dar paharul mi se umplea încet și sigur. A dat pe dinafară într-o seară, când m-a pus să-i corectez o prezentare de 22 de slide-uri - deci nu tocmai mică. Eu eram într-o pasă destul de aiurea: jupânul era internat și urma să fie operat a doua zi, eu urma să fac un RMN după o tomografie cu rezultat incert, iar peste asta mai aveam vreo câteva pricini de durere de cap. 

Toate aceste aspecte îi erau binecunoscute ei, prietenei. Așa că am fost sigură că va înțelege faptul că numai de corectat 22 de slide-uri în engleză nu aveam dispoziție. ”N-am starea necesară pentru asta”, am explicat. Reacția ei? ”Ia intră în stare, că n-am chef să primesc reproșuri”.

Mda. Știu c-am fost proastă până la capătul lumii și înapoi, dar am revizuit prezentarea. Apoi am dispărut, de pe toate canalele. N-am mai căutat-o. Mi-a fost rușine mie de rușinea ei, de aceea nu i-am reproșat atitudinea. Mi-am văzut de treabă, noi am fost din fericire bine amândoi, iar după o săptămână am primit un sms de la ea, în care se mira că n-am mai dat niciun semn și mă întreba dacă sunt ok. ”Da, e totul bine. Mulțumesc de grijă”, i-am răspuns. 

Și... asta a fost tot. Cunoscându-mă, și-a dat seama cu siguranță că e ceva în neregulă, dar nu a încercat să afle de ce. Au trecut șase ani de-atunci. N-am mai vorbit niciodată. 

În alt caz, după o prietenie de vreo cinci ani, în care ne povestiserăm inclusiv cele mai intime probleme și ne susținuserăm una pe cealaltă, m-a șters din lista de Friends pe Facebook și mi-a dat și Block - atât pe Facebook, cât și din viața ei - fără absolut nicio discuție prealabilă, din niște pricini pe care, după vreo 2 ani, a încercat să mi le explice. A recunoscut că a greșit la vremea respectivă. Am apreciat demersul, dar pentru prietenia noastră a fost prea târziu. Mi-a părut rău, dar n-am putut trece peste acel ”shift delete” de care-am avut parte fără ca măcar să mi se acorde șansa de a-mi spune și eu punctul de vedere. 

Iar acum, în cazul prietenei de care vorbeam la începutul postării... e vorba de 13 ani de prietenie. Ani în care am fost apropiate și care ne-au legat printr-o mulțime de întâmplări, unele vesele, altele mai puțin. Avem multe amintiri, la care mă întorc mereu cu gândul. Și încerc un mare regret pentru stadiul în care suntem acum - un fel de silenzio stampa nedeclarat ca atare. Vina mea în povestea asta este că, după un 2015 greu pe care l-am avut, am vrut să mă pun pe mine pe primul loc. Nu vreau să intru în detalii, dar vă rog să mă credeți că nu era vorba de o situație gravă - s-ar putea compara cu prezentarea de 22 de slide-uri din primul exemplu, e cam de-același ”calibru”. 

Da, regret de-o mie de ori că am ajuns aici, dar de câte ori mă împunge părerea de rău, mi-aduc aminte de un fapt cât se poate de simplu: nu mama ei a murit anul trecut. Ci a mea. Consider că, având în vedere acest aspect, puteam să beneficiez de înțelegere.
Și trebuie să spun că, oricât de revoltată aș fi că n-am avut parte de înțelegere în situația dată, tot îmi pare rău. Foarte rău. Oare atât am însemnat...? 

Încheind acest (lung) post, țin să spun că mi-e cu atât mai clar că-n exemplele de mai sus a fost vorba de sens unic, cu cât am trei prietene despre care m-am convins demult că-mi sunt alături cu adevărat, că împărtășim ceva reciproc și pe care le iubesc. Mulțumesc din tot sufletul pentru ceea ce sunteți... vă știți voi care :)