Postul asta se vrea inclusiv un fel de exercitiu de sinceritate - unul pe care l-am facut si "live" cu niste prietene, iar cateva dintre ele s-au oripilat (si nu e nicio exagerare, tinand cont de cat de autentic siderate ma priveau...).
Despre ce e vorba - am ajuns la concluzia ca nu-mi doresc copii. In caz ca dupa fraza asta n-ati abandonat inca blogul, ideea NU este ca nu-mi plac copiii. Dimpotriva, chiar imi plac foarte mult, am rabdare cu ei, celor mici din familie (ai verisoarelor si verisorilor) le cumpar cu tot dragul jucarii cand ma duc in tara si n-o fac in dorul lelii, "sa fie ceva acolo", ci gandindu-ma la prichindelul respectiv - sa-i placa marafetul ales de mine, sa se potriveasca felului sau de a fi etc.
Cu toate acestea insa, personal, nu-mi doresc. Sau nu-mi mai doresc. Posibil sa-mi fi dorit candva, am avut niste ani cand mi-a fost teribil de greu sa accept ideea ca nu voi fi niciodata mama. Dar anii aceia s-au dus demult, iar viata mea s-a setat si organizat in asa fel incat nici sa vreau, n-ar fi loc pentru un copil in momentul asta si nici in viitorul apropiat.
Nu stiu exact de ce simt asa, dar ma bucur ca am trecut de faza in care mi se parea ca n-am si n-o sa am vreodata niciun rost pe lume. Cred ca explicatia consta in faptul ca problemele care au dus la asta le-am avut cand eram foarte tanara si am crescut cu ideea ca n-o sa fie. Sau ideea a crescut cu mine, ceea ce e cam tot aia.
Cu toata sinceritatea o spun (si nu doar pentru ca situatia mea e aia care e), nu cred absolut deloc in ideea "numai copilul implineste o femeie". De fapt, conceptia asta mi se pare o monstruozitate si o dovada clara de egoism. Cum vine asta - tu, ca femeie, n-ai fost in stare sa-ti gasesti implinierea singura si astepti de la copil sa-ti dea ceea ce n-ai fost in stare sa realizezi tu insati?
Nu ma simt un monstru pentru ca nu-mi doresc copii, dar nici nu ma las antrenata in discutii care incep cu ochi cascati de uimire si exclamatii de tipul "cum sa nu vrei? Trebuie sa vrei! Vrei, da' nu stii tu ca vrei!" (wtf). Argumentul "orice femeie vrea" ma face sa zambesc, dupa ce initial m-a enervat si-am perorat cateva minute pe subiect. "Daca nu vrei copii, inseamna ca n-ai instinct matern" - alta axioma aiuristica si total neadevarata, din moment ce e demonstrat faptul ca, aprioric, orice femeie are instinct matern (excludem aici deviatiile psihice).
De fapt, pornind de la asta se poate dezvolta un sofism tembel, pe modelul "Socrate respira, pisica respira, deci Socrate e pisica". Analog, putem spune "orice femeie care are instinct matern isi doreste copii, tu nu-ti doresti, deci n-ai instinct, deci nu esti femeie".
Si-atunci, vorba lui Toma - "casa Marcel? Nu e o casa? Dar ce e?", eu ce sunt? Socrate sau pisica?
Postări
2 comentarii:
nu stiu cat e de obligatoriu sau nu sa ai copii... atata timp cat nu ti-i doresti (a) si nu ii ai (b) e ok. Problema intervine cand (a) nu mai bate cu (b), adica ti-i doresti si nu ii ai, sau invers. Cred ca pana la urma, desi nu recunoaste nimeni, oamenii fac copii ca sa aiba grija cineva de ei la batranete. Cat despre rostul nostru (al femeilor) pe lume, eu credeam ca e ca sa aiba si barbatii pe cineva care sa ii indrume :)) Lasand gluma la o parte, pot sa spun ca din punctul meu de vedere, implinirea ca femeie/om nu tine de numarul de copii, implinit esti cand ai tot ce iti doresti, si daca nu iti doresti copii nu ai de ce sa nu fii implinit. Daca ar fi mamele implinite doar pentru ca au acei copii, nu ar mai fi atat de invidioase ca al lui cutarica e mai albastru sau al ei e mai putin verde. Nu poti sa fii si implinit si nemultumit.
@Veronica, tare bine ai spus ceea ce gandesc si eu (si ceea ce-as fi spus, de altfel, daca as fi avut cuvintele la mine) :D Ma refer la partea cu "implinirea ca femeie/om nu tine de numarul de copii, implinit esti cand ai tot ce iti doresti, si daca nu iti doresti copii nu ai de ce sa nu fii implinit."
O sa-mi permit sa folosesc fraza asta cand s-o mai gasi careva care sa incerce sa-mi explice faptul ca-s neimplinita ;))
Trimiteți un comentariu