La pomul lăudat sau cum se mănâncă puţin, prost şi scump

Sâmbăta trecută, cu o zi înainte de-a ne întoarce acasă din excursia la Kempten, ni s-a comunicat că a doua zi vom opri pentru masa de prânz la restaurantul hotelului Akzent Brauerei Hotel Hirsch din localitatea Ottobeuren, aflată pe traseu şi unde se găseşte şi splendoarea de biserică pe care v-am arătat-o în postarea anterioară. 

Pentru mai multă eficienţă şi având în vedere că eram un grup de 28 de persoane, organizatorul excursiei ne-a înmânat un meniu al restaurantului respectiv, de unde fiecare şi-a ales ce urma să mănânce a doua zi. Comenzile au fost apoi transmise localului, menţionându-se şi ora aproximativă la care urma să ajungem, pentru ca pregătirea mesei să nu dureze foarte mult.

Noi ne-am hotărât pentru un fel pe bază de carne de vită, cu garnitură de legume şi tăiţei locali ("allgäuer Spatzen", pe care-i degustaserăm cu o zi înainte, la un chioşc de pe stradă şi fuseseră delicioşi). Nu era chiar ieftin, dar am zis că o dată n-o fi foc... Între timp, aflaserăm că localul se regăsea în Top 25 al restaurantelor din Germania, aşa că aveam aşteptări destul de mari. Miam-miam, zise lupul... ne şi gândeam de ce bunătate vom avea parte.

Bun, ajungem în ziua următoare la restaurant, ne instalăm şi după vreo zece minute de aşteptare se înfiinţează un chelner care ne-a amintit la fix de Jasper, nesuferitul servitor al Cruellei din "101 dalmaţieni". 

Asemănarea este frapantă şi deloc întâmplătoare

 - Bună ziua, zise el cam răţoit, ce aţi comandat?

Uşor surprinşi de tonul folosit, "recităm" numele felului ales de noi. 

- Nu avem aşa ceva în meniu, probabil vreţi să spuneţi că aţi ales căprioară?

Ne-am privit unul pe altul, panicaţi. Căprioară? În niciun caz! Puteam să fi ales orice altceva, dar căprioară în mod sigur nu. Ne e prea dragă pentru a o consuma, indiferent cât ar fi de gustoasă. Am încercat să-l convingem pe Jasper al nostru că era vorba de ceva pe bază de carne de vită, dar el scutura vehement din capul înfipt într-un gât mult prea subţire, tot mai iritat de ignoranţa noastră. Nu există aşa ceva în meniu, repetă, agasat. 

- Aveţi cumva la îndemână un meniu? întreb, convinsă că am găsit soluţia. 

Dă din cap în silă. Nu, nu are. Cum naiba.... În fine, până la urmă s-a lămurit ce comandaserăm (inclusiv alţi colegi de drum aleseseră acelaşi lucru). 

- Ok, am înţeles, calm... zise Jasper, de parcă vorbea cu un animal prins în capcană. 

Precizez că, deşi ne enervaserăm (în principal din cauza obtuzităţii şi a lipsei de cooperare), nu ridicaserăm vocea, aşa că îndemnul lui era cel puţin nepotrivit. Ca să nu zic nepoliticos.

După vreo jumătate de oră de aşteptare, timp în care noi reflectam că probabil Jasper s-o fi dus să fugărească vaca pentru friptură, vine mâncarea, în sfârşit. 

Tăiţeii păreau făcuţi alaltăieri şi încălziţi la microunde, sosul de ceapă (garnitura standard pentru ei) era cam stătut. Singurele care arătau bine erau buchetele de broccoli şi conopidă fiartă, pe care le-am văzut pe mai multe farfurii, indiferent de meniul ales. Am tras concluzia că erau însemnele nobleţei :D

Mâncarea era searbădă şi n-avea niciun gust. Carnea nu fusese marinată în nimic, era doar zemoasă şi atât, tăiţeii erau palizi şi sleiţi, sosul părea să sufere de exces de ulei. Conopida şi broccoli-ul le-am fugărit cu furculiţa şi nu ne-am atins de ele.

Jasper mai apăruse de câteva ori în peisaj, la fel de acru şi de răstit. Am băgat de seamă că nici colegii de la alte mese nu se înţelegeau prea bine cu el. După ce dăduserăm cu greu pe gât carnea aţoasă şi sosul stătut, am hotărât să comandăm şi desert. Măcar să ne dregem gustul de ceapă călâie.

Am optat pentru "dublu parfait asortat cu sos de fructe" (eu), respectiv "desert cu parfait de căpşuni" (jupânul). Da, ştiu cum sună... şi noi am crezut la fel :)), deşi după felul principal ar fi trebuit să ne fie clar că nu mai avem de ce să ne facem iluzii.

Tot Jasper a luat comanda (după ce, la solicitarea mea "fiți amabil, vă rog... " răspunsese cu un răstit "ce vreți?'') şi, cu toate că am pronunţat răspicat şi i-am arătat cu degetul pe meniul de deserturi numele felurilor comandate, a mijit ochii a neînţelegere.

Dublul meu parfait consta în două bucăţi de îngheţată rătăcite într-un platou imens, alături de trei bucăţi de fructe. Pentru impresie artistică, platoul fusese mânjit cu sos multicolor. Pardon, "asortat". Îngheţata avea aşchii de gheaţă în ea. Să se vadă că e îngheţată, domn'le.

Desertul omului era măcar mai atrăgător din punct de vedere estetic. 

"Singurele care au ceva gust sunt căpşunile", a conchis el.

A fost una dintre puţinele situaţii în care nu am lăsat bacşiş chelnerului. Nici măcar un singur cent. Argumentul hotărâtor a fost faptul că, traversând restaurantul pentru a merge la toaletă, l-am auzit socializând cu nişte granguri locali. Atitudinea lui era total diferită: amabil, politicos, zâmbitor, nu avea nimic din acreala manifestată faţă de noi. Apoi dacă-i pe-aşa....

Schimbând ulterior impresii cu restul colegilor, am aflat că şi ei fuseseră dezamăgiţi, atât de calitatea mâncării, cât şi de servire. Nimeni nu a înţeles de ce restaurantul avusese parte de recenzii atât de bune, dar intenţionăm să corectăm treaba asta.