Nu, ”înainte” NU era mai bine

De vreo câteva zile îmi tot apar în News Feed pe Facebook postări pline de nostalgia unor, pardon de clișeu, vremuri demult apuse. Mă depășește chestiunea. Se întâmplă ceva special de i-a apucat pe unii amocul, sau are legătură cu faptul că azi e 23 august? (Chiar așa, ce coincidență să scriu pe tema asta tocmai astăzi :)) ). Nu e vorba de postări din categoria ”pe atunci fiecare avea un loc de muncă și o casă”, ci ”vaiii, cât de fericiți eram noi în copilărie! Stăteam cu cheia de gât, jucam elasticul și 'Țară, țară vrem ostaș', mâncam portocale și banane o dată pe an și nu cunoșteam gustul unei ciocolate bune, dar ce fericiți eraaaaaam!”.

Ei bine, am tot citit variațiuni pe tema asta, până am început să mă enervez. Copii fiind, am fost relativ fericiți pentru că nu știam că se poate trăi și altfel. Nu-mi amintesc foarte entuziasmată de convingerea mea de la 4-5 ani că bananele și portocalele se coc iarna, fiindcă numai atunci aveam parte de ele. Și nici nu mi se umezesc ochii de nostalgie gândindu-mă cum pândeam zilnic dulapul pe care mama pusese bananele verzi împachetate în ziar și întrebam de zece ori pe zi ”s-au copt? Cât mai au? Pot să le mănânc? Nici acum nu sunt gata?”. Și nici de șnițelele din parizer nu-mi aduc aminte cu prea multă încântare (mai ales dacă veneau după unele din piept de pui, de care ai mei reușiseră cu dificultate să facă rost. N-am avut bunici la țară, deci am fost privată de multe chestii și era un eveniment când mâncam carne bună sau ouă). 

Lecțiile făcute la lampa cu gaz? O fericire, aveam un apetit pentru studiu ieșit din comun. Mai ales când începeau să mă usture ochii și să tușesc de la fum, oricât de bine curăța tata fitilul. Nopțile în care ai mei mă luau în pat cu ei, să mă încălzesc, fiindcă nici căldură nu era și nici lumină, ca să pună radiatorul? Vai, dar mă cuprinde o nostalgie când mi-aduc aminte de ele, de nu vă povestesc. Într-o iarnă chiar nu s-a mai putut, era mult prea frig și le-a fost prea frică să mă țină acasă, așa că m-au dus la bunicii paterni, care aveau sobă cu lemne. Pfuaaa, dar ce amintiri superbe, n'est-ce pas? Vorba unui personaj din "Gaițele" lui Kirițescu: "ba ce pas!" :))

Dar pentru că tot e 23 august azi, să vorbim și despre manifestații. Am avut parte de ele și la grădiniță (la grupa mare), și-n primii ani de școală - revoluția, sau lovitura de stat, sau orice-o-fi-fost-chestia-aia-din-1989 m-a prins în clasa a IV-a. Prezența era, cum altfel decât obligatorie și din ce-mi aduc aminte, eram ocupați cam toată luna august cu treaba asta. Dimineața la ora 8 ne încolonam frumos în curtea școlii și porneam spre stadion. Unde stăteam aliniați, în picioare, fluturând steaguri sau flamuri colorate, ore în șir. În soarele torid al verii. Evident, se lăsa cu insolații severe, deshidratare (nu găseai pe atunci chioșcuri la fiecare colț de stradă, iar până la alimentara nu ne lăsau supraveghetorii, că se dădea programul peste cap). Bea fiecare ce-și adusese de acasă și gata. Iar asta nu era niciodată suficient. 

Odată, ai mei s-au revoltat și nu m-au lăsat să mă duc. Făcusem insolație cu o zi în urmă, vomitasem, tot tacâmul. Eram încă la grădiniță și motivul pentru care-mi amintesc foarte exact este că educatoarea a venit la noi acasă, pentru a le reproșa alor mei că n-am fost. Nu-mi aduc aminte precis în ce termeni au poftit-o să plece, dar cred că a fost într-un mod foarte categoric :))

Desigur, am stat și la cozi.  La pâine, la ouă, la carne. Mi-aduc aminte și-acum de un vecin care a murit la coadă la găini vii. S-a împiedicat, a căzut în mulțime și oamenii agitați și panicați de ideea că ”nu vor fi destule găini pentru toți” literalmente l-au călcat în picioare. Lumea era înnebunită de foame și n-a mai ținut cont de nimic. Spre norocul lui, dacă se poate spune așa în situația dată, vecinul a făcut infarct. Altfel ar fi avut parte de o moarte mult mai oribilă. 

Despre alte aspecte, cum ar fi copiii care au rămas orfani ca urmare a unor avorturi empirice făcute de mamele lor pe ascuns, nici nu mai vreau să aduc vorba. Nu cumva au fost și ei din cale-afară de fericiți pe vremurile alea?

Nu spun că azi e perfect; departe de mine gândul. Sunt atât de multe aspecte care nu funcționează așa cum ar trebui și atât de mulți copii necăjiți. Nu cred că sunt prea mulți copii fericiți în România de astăzi.
Dar nici în România de odinioară nu erau. Și acelora care oftează plini de regret după vremurile de altădată, am să le spun un singur lucru: în alte împrejurări, astăzi România ar fi putut fi Coreea de Nord. Unde le recomand să emigreze dacă tot îi chinuie nostalgia, apropo.