O călătorie de șase ore pe șoselele României nu este o perspectivă prea trandafirie, oricum am lua-o. Când însă cele câteva sute de kilometri urmează să fie parcurși într-un microbuz ostenit, îmbâcsit, ruginit și ale cărui balamale se zbuciumă amarnic la fiecare neregularitate de pe carosabil (adică, la cum e starea drumurilor, aproape în permanență), perspectiva devine spinoasă și contondentă.
De ce n-am luat un autocar mare, v-ați putea întreba. Pentru că nu circula niciunul; când sunt puțini călători, se preferă microbuzele pentru a se economisi carburant. Asta, dacă ai noroc; dacă n-ai, vei descoperi că se pot anula cursele pe motiv de lipsă de pasageri, iar asta afli abia când ai ajuns la autogară.
De ce n-am venit cu trenul, n-aș ști să vă spun. Nici nu mi-a trecut prin cap, ca să fiu sinceră (deși cu siguranță ar fi fost o alternativă de preferat). Nu l-am luat în calcul, dar pe viitor nu cred că mai fac greșeala asta.
Afară, cald. Foarte cald. Nici nu mă așezasem bine pe locul meu și începusem deja să mă înăbuș. Unde mai pui că nimerisem unul din cele mai proaste locuri posibile: exact pe roată, deci practic urma să stau cu genunchii la gură tot drumul. Mbon, lasă că pornim curând și-o să dea drumul la aerul condiționat, mi-am zis.
Că eram de-un optimism deșănțat, aveam să aflu la puțin timp după ce ne-am așternut la drum. Șoferul nu era dispus să facă risipă de carburant dând drumul la aer condiționat; după un sfert de oră l-a oprit. Lui îi convenea că merge cu geamul deschis și se face curent, dar noi n-aveam parte de luxul ăsta. Microbuzul era plin și aerul s-a încins repede. Poziția în care stăteam a devenit foarte rapid un chin. Practic nu puteam să mă mișc deloc, nu-mi puteam nici măcar întinde puțin picioarele și aveam și vecin de scaun, deci eram ca prinsă într-o menghină sufocantă. Am încercat să dorm ca să mai scurtez chinul, dar n-am reușit decât să ațipesc vreo jumătate de oră. Cum să fi dormit în condiții de lipsă de aer și poziție absolut chinuitoare? Ce să-i faci, dacă nu-s fachir.
Deloc surprinzător, când am ajuns în fine la destinație am făcut o criză de fiere care m-a vlăguit și de fărâma de energie rămasă.
Mi se pare un abuz în toată puterea cuvântului, dar e unul liber consimțit. Nimeni nu s-a plâns, nimeni n-a reclamat lipsa unui minim confort. Probabil nici n-avea sens s-o fi făcut, nu s-ar fi schimbat nimic. La insistențele noastre, șoferul a mai pornit la un moment dat aerul condiționat, dar numai pentru vreo 20 de minute. A fost o gură de oxigen salutară, dar în niciun caz suficientă.
Ce-ar mai fi de zis? Poate doar faptul că, sosind duminică în Germania, am constatat că, din pricina unor lucrări de terasament, circulația trenurilor s-a schimbat. A trebuit să iau un autocar, cu care am călătorit 50 de kilometri, iar apoi am luat trenul. Autocar mare, de 47 locuri. Noi eram patru pasageri, că așa s-a nimerit. Patru. Am avut aer condiționat pe toată durata călătoriei. Mă abțin de la alte comentarii, că n-are rost.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu