Experiența neplăcută a achiziționării unui obiect de lux

Mă gândesc de câteva săptămâni bune la postarea asta și, tot de-atunci, am acumulat atâta energie negativă, încât se poate spune că am nevoie de o dezintoxicare. Practic, de câte ori mă gândeam la asta, mă enervam (ceea ce e-n continuare valabil, de fapt). 

Va fi o postare lungă - însă, după cum se va vedea, pe măsura nervilor mei ciuruiți.

Luna trecută, eu și dumnealui jupânul am aniversat zece ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății 😃 Mă gândeam de multă vreme ce i-aș putea dărui și, după ce am eliminat pe rând mai multe variante care fie îmi depășeau bugetul, fie erau prea fanteziste, m-am oprit la un obiect extravagant, ce-i drept, dar care - pentru ”borna” de zece ani - mi s-a părut potrivit. Respectiv, un accesoriu de scris Montblanc, în ideea unei celebrări a semnăturii pe care, cu negrăită înțelepciune de altfel, a efectuat-o pe 19 august 2007 în registrul de stare civilă.

Stilou sau pix? Gândindu-mă și răzgândindu-mă, m-am hotărât pentru pix. E ceva mai accesibil din punct de vedere material decât stiloul, e mai practic și, de asemenea, mai puțin pretențios. Chiar și așa însă, reprezintă o investiție. Nu vreau să dau cifre, dar... având în vedere marca despre care vorbim și faptul că, trăgând linie, e doar un pix (chiar dacă scrie foarte frumos și este, în sine, un obiect superb), credeți-mă că prețul e... suficient de mare încât să te îndreptățească, din postura de cumpărător, la anumite pretenții (altele în afară de cele care țin de calitatea obiectului în sine, care sunt de la sine înțelese).

În ziua în care-am pornit de-acasă cu intenția de a-l cumpăra, eram într-o dispoziție sărbătorească. Sincer, nu mai cumpărasem niciodată ceva atât de exclusivist și mă gândeam că însăși achiziția în sine ar trebui să fie o experiență deosebită.

A fost. Dar nu în sensul în care-mi pictografiasem eu în minte.

Vânzătoarea, blazată de parcă vindea pixuri Bic, nu avea o ofertă prea bogată la dispoziție (se vindeau accesorii aparținând mai multor mărci, nu doar Montblanc), dar în ciuda acestui fapt am găsit un pix de care m-am îndrăgostit imediat. Foarte elegant - negru, cu trei inele placate cu aur, exact cum îmi dorisem. Îl țin în mână lăsându-mi răgaz de a-i simți linia perfectă, îl testez, scrie minunat. Sunt atât de bucuroasă, că aș striga în gura mare. Facem factura, primesc certificatul de garanție, mai aștept doar să mi-l ambaleze.

Și aștept.

- Errrm, să vedeți, nu am cutie să vă dau la el.

Zâmbesc ca de-o glumă bună. Tocmai am cumpărat un obiect care respectă toate regulile exclusivismului. Cum să nu primesc o cutie cu logo-ul Montblanc? Doar n-o să zvârl pixul la întâmplare în poșetă, cum procedez cu antemenționatele Bic-uri (pe care, invariabil, sfârșesc prin a le pierde. Unde se duc Bic-urile când se duc?).

- Vă spun, chiar nu am. Am comandat un stoc nou de cutii, dar încă nu au sosit.

Continuu să zâmbesc, dar ceva mai subțire. ”Vă rog să găsiți, totuși, vă dați seama că nu-l pot lua așa”.

- Nuuuu, sigur că nu, mai caut.

A căutat până am început să transpir în magazinul mic și insuficient ventilat: pe rafturi, prin sertare, prin tot felul de lăzi, în depozit. Nu are și nu are. Într-un final, găsește în vitrină o cutie, în care ambalează tacticoasă pixul.

- Să vi-l împachetez ca un cadou?

Am consimțit și-am plecat cam dezumflată. Eram mulțumită de ceea ce cumpărasem, dar în ansamblu nu decursese așa cum îmi imaginasem eu că se întâmplă când achiziționezi ceva atât de aparte.

Acasă, vrând să regăsesc starea de grație pe care-o avusesem când l-am testat, îl despachetez. Las' că mă descurc să-l ambalez și singură înainte să-l dăruiesc, acum vreau să-l văd, să-mi bucur ochii, să anticipez reacția jupânului când îl va primi. Și bine-am făcut, pentru că, spre stupefacția mea, am descoperit că pernuța cutiei era murdară. Mai precis, avea o pată de pastă (nu de la pixul meu, nuanța era diferită) exact în fanta din mijloc, în care stă obiectul.

Mi s-a suit sângele la cap. Era prea târziu să mă-ntorc în ziua aceea la magazin (fiind într-o sâmbătă, era program scurt), dar am revenit luni după amiază la ora 16, când m-am întors de la serviciu. Programul era până la ora 18, deci socoteam că sunt în grafic.

Socoteam prost. Adică teoretic mai erau două ore, practic însă magazinul era închis. Dezamăgită și simțindu-mă cumva trasă pe sfoară, m-am întors acasă.

Am revenit a doua zi, la aceeași oră. Tot închis.

A treia zi. Tot închis. De data asta însă, pe ușă fusese lipit un anunț scrijelit în grabă pe-un petic de hârtie: ”Din cauza unor probleme de sănătate, astăzi nu se lucrează”.

A patra zi, același anunț (practic, ”astăzi” s-a prelungit).

A cincea zi, la fel.

Clocoteam de frustrare. Am întrebat la magazinul alăturat, poate știe cineva ceva despre vânzătoare. Nu, nu știau nimic, dar mi-au spus că deseori vine mai târziu decât ar trebui și pleacă mai devreme. Mda, ce să spun, foarte încurajatoare perspective...

M-am dus și sâmbătă, numai pentru a regăsi același anunț care parcă-mi rânjea sfidător. 

Săptămâna următoare n-am putut ajunge, lucrând în schimbul doi. Sâmbătă însă, așadar la exact două săptămâni de când îl cumpărasem, m-am dus iar. Programul era de la ora 10, dar un anunț lipit pe ușă aducea la cunoștință că ”astăzi se lucrează de la ora 12”.

Mestecând mătrăgună, mi-am mai făcut de lucru două ore. Revenind, practic m-am năpustit în magazin ca taurul în arenă când am văzut - în fine!  - ușa deschisă.

Recit problema dintr-o suflare, scot cutia, îi arăt, prezint și factura. Cu o mutră foarte acră, începe - ați ghicit! - să caute altă cutie.

Pe care, hai că și asta ați ghicit, nu o găsește. ”Nu am, îmi pare rău”.

- Și mie-mi pare rău, replic abia stăpânindu-mă, dar nu pot dărui un accesoriu de lux, în valoare de ”X” Euro, într-o cutie murdară. 

Se uită la mine tâmp.

- Păi și atunci cum facem?

De la mine aștepta soluții, ce drăguț. Între timp, în magazin intraseră câțiva potențiali clienți care se uitau la una-alta și, inevitabil, auzeau discuția.

- Vă spun eu cum facem: fie-mi dați o cutie curată, fie renunț la pix și-mi restituiți suma achitată, întrucât nu s-a depășit termenul legal de 30 de zile de la achiziție.

Mă privește și mai acru, dacă așa ceva mai era posibil și-ncepe să caute iar. Îmi prezintă o cutie ”Pelikan”. Alo, cucoană!

- Eu am cumpărat un pix Montblanc, vă rog să-mi dați o cutie aparținând acestei mărci.
Ridică din umeri și strânge buzele pungă.

- Nu am. Îmi pare rău. Și nici nu vă pot restitui suma, nu am atâția bani disponibili. 

Respir adânc.

- Uitați care-i problema: eu nu plec astăzi din acest magazin fără cutie curată sau fără bani. V-am căutat degeaba zile-n șir, nu am nicio garanție că vă mai găsesc. Așa stând lucrurile, nu-mi lăsați altă variantă decât să anunț Poliția și Protecția Consumatorului. 

(Habar n-am dacă Poliția era o soluție în cazul meu, dar aș fi amenințat-o și cu Inchiziția, dacă aș fi crezut că ajută la ceva). 

Ceilalți din magazin ascultau cu interes. Dându-și seama și ea de asta, se pune iar pe căutat. Găsește pe undeva o cutie uriașă (nu glumesc: era uriașă, cred că ambalai în ea fără probleme un serviciu de cafea). ”Îmi pare rău, nu se potrivește cu ceea ce am cumpărat eu și, dacă vă uitați, și asta este murdară. Vă rog să-mi dați o cutie cu dimensiuni potrivite și, mai ales, curată”. 

N-o mai lungesc. A găsit, în final, o cutie adecvată, pe care am inspectat-o milimetric. Era curată și venea și cu un etui original. Nu era perfectă, dar constituia, dată fiind situația, cel mai bun rezultat pe care l-aș fi putut obține. 

Documentându-mă ulterior, am aflat că pixurile Montblanc vin ambalate fiecare în parte, în cutia proprie - așadar, varianta ”nu am cutii, am comandat dar nu au sosit” nu este decât o minciună. În retrospect, răsuflu ușurată că nu m-am gândit să personalizez pixul (serviciu oferit gratuit). Mă mai trezeam cu vreo monogramă gen ”Gogu de la cazane”...

Weekend-ul acesta voi trimite un E-mail la Montblanc, al căror sediu central este în Hamburg. Am bănuiala că vor fi foarte interesați să știe cam în ce fel sunt reprezentați într-unul dintre puținele magazine din Germania unde-și desfac produsele.