Pe tărâm american (IV): printre nori - Empire State Building & Rockefeller Center

Weekend-ul ăsta mi-am recuperat restanța pe care o aveam cu serialul ”Suits” (nu văzusem niciun episod din ultimele opt difuzate din iunie și până acum, vă vine să credeți? Nici mie), ceea ce a constituit cumva un preambul bun pentru textul pe care-mi propusesem să-l scriu azi. Pentru că serialul e filmat la New York și-am revăzut Manhattan, iar asta m-a introdus în atmosfera articolului. 

Despre întâlnirea cu zgârie-norii din New York în general, respectiv cu Empire State Building și Rockefeller Center, în special. 

 

După cum am mai scris nu o dată, aceasta a fost una dintre marile mele dorințe. Să ajung în Manhattan, să-mi ridic ochii suuuus și să nu pot cuprinde clădirile în deplina lor înălțime, să mă las copleșită de grandoarea lor, să mă simt mică pe lângă ele și să privesc lumea din vârful lor. 

Mi s-a împlinit dorința. M-am bucurat de fiecare dintre zgârie-nori în parte. Înainte de-a povesti despre experiența vizitării celor doi ”corifei” antemenționați, vă las cu niște imagini... 

 

Îi priveam - din oraș, de pe vaporașul pe care am făcut o croazieră pe Hudson, de pe Brooklyn Bridge sau de pe Liberty Island - și-mi simțeam ochii arzând. ”Sunt la New York”, mi-am spus de mai multe ori, de parcă mintea și sufletul nu puteau asimila pe deplin faptul că mă aflam, în sfârșit, acolo. Mi-era drag fiecare dintre ei și nu o dată m-am întrebat cum o fi să lucrezi - sau să locuiești... - în asemenea clădire. 

Paradoxal, n-am avut totuși emoții prea mari când am ajuns la Empire State Building. Posibil ca imensa coadă la care trebuia să stăm să fi jucat un rol în treaba asta :))

Să tot fi stat o oră la rând și-n acest timp am inventariat mai multe aspecte:

1) Organizarea e destul de haotică - se stă la rând pe mai multe secțiuni (cei care trebuie să cumpere bilet, cei care dețin vouchere și vizitatorii ”VIP”, despre care habar n-am ce fel de bilete aveau și cum le obținuseră, tot ce-am reținut fiind că ei avansau cel mai repede) și nu prea se știe care e, cine. Dacă n-am fi întrebat pe cineva de la securitate, am fi stat măcar vreo trei sferturi de ceas în plus la coadă. Asta pentru că, noi având vouchere, eram oarecum privilegiați, în sensul că ”fentam” rândul celor fără bilet - numai că nu scria nicăieri explicit acest lucru și trebuia să dai din coate, la propriu, ca să avansezi. 

2) Cei de la securitate sunt destul de nepoliticoși, ca să nu spun agresivi. ”Stați la rând, m'am”, se tot rățoia la mine unul dintre ei, deși i-am elucidat că am doar o întrebare și nu intenționez, păcatele mele cele mari și grele, să mă bag în față. 

3) Nu sunt doar nepoliticoși, sunt și dezinformați. Am întrebat chiar la intrare unde au toalete. ”La etajul doi”, mi s-a spus răspicat. Numai că jumătate de oră mai târziu, ajunsă acolo, am aflat că nici vorbă de așa ceva, singurele toalete pentru vizitatori aflându-se la etajul 88 - unde am răzbit peste altă jumătate de oră. 

4) Nu e deloc recomandabil să vii cu un copil mic în asemenea loc. Și aici aș ruga mamele să nu se zburlească la mine, dar din ce-am constatat, a  aduce copii de 2-3-4 ani acolo se traducea în două aspecte: a) se plictiseau la coadă și, fără excepție, începeau să plângă, la început smiorcăindu-se, iar pe măsură ce timpul trecea și erau pironiți în loc, țipând cu disperare și b) ajunși în vârf, invariabil se speriau de înălțime și începeau să urle de-a binelea.

Dar am uitat de tot disconfortul când am văzut New York de sus. Era exact ca-n visele mele.  Asta deși grilajul răpea semnificativ din farmec.

Contra sumei de 22 de dolari de persoană, am fi putut urca până la etajul 102, dar am ales să n-o facem. În primul rând, pentru că jupânul făcuse asta în urmă cu 7 ani (când a fost singur la New York, într-o călătorie de serviciu) și mi-a spus că e foarte înghesuit acolo, imaginea nu e semnificativ diferită de cea de la etajul 88 și deci, nu merită decât dacă vreau să am amintirea faptului că am fost la etajul 102. N-am vrut, mi s-a părut un preț exagerat doar pentru atât. Și-n al doilea rând, m-a enervat că acest aspect al prețului suplimentar nu era menționat nicăieri jos, ci aflai doar la etajul 88, unde se găsea și-un automat la care puteai plăti diferența de 22 de dolari - altfel spus, te puneau în fața faptului împlinit și, ca principiu, nu mi-a plăcut deloc treaba asta.

La coborâre am mai stat vreun sfert de oră la (altă) coadă, pentru a-mi cumpăra un breloc. Doar v-am mai zis că-s o snoabă incurabilă 😃

După ce ne-am recuperat forțele cu o cafea cu gheață de unde altundeva decât de la Starbucks, am pornit spre Rockefeller Center. Turnul nu e atât de înalt precum Empire State Building (doar 70 de etaje), însă îndrăznesc să spun că experiența în sine e mult mai agreabilă. 

În primul rând, totul este incomparabil mai organizat - biletele (atât cele cumpărate direct de la ei, cât și cele obținute prin convertirea voucherelor) sunt prevăzute cu intervale orare în care e permis accesul, evitându-se astfel înghesuiala și cozile descurajante. 

După ce le-am luat, am constatat că mai aveam vreo oră până să putem urca. Așa că am stat pe banca din față, am contemplat locul în care iarna se înalță emblematicul pom de Crăciun și am savurat, pur și simplu, faptul de-a ne afla acolo. 

Personalul de securitate este mult, mult mai amabil, gata să te ajute și să te lămurească, mereu cu zâmbetul pe buze. Este evident că oamenii sunt mai relaxați, dat fiind faptul că afluxul de vizitatori e atât de bine gestionat. Ajunși în vârf - mult mai repede față de Empire, având în vedere sistemul de acces implementat - m-am bucurat să văd că lipseau gratiile de protecție, fiind înlocuite cu panouri de plexiglas. Un procedeu la fel de eficient, dar mult mai ofertant din punct de vedere al panoramei. 

Empire State Building , văzut de la Rockefeller

Concluzionând, pe Empire State Building merită să urci pentru panoramă, dar vizita la Rockefeller va fi, foarte probabil, mult mai plăcută. 

Altminteri, în ambele locuri a fost o experiență extraordinară. Chiar te simți ”on top of the world”. 

Sunt foarte, foarte recunoscătoare pentru acest vis devenit realitate 🙂

Dacă am rămas cu vreun regret după această experiență, e acela că n-am urcat seara. Imaginea trebuie să fie de domeniul fabulosului. Dar... într-o bună zi, ne vom întoarce la New York. Încă nu ne-am terminat treburile acolo.