Scriu despre un gând care mă înspăimântă, poate îl alung

După cum am mai povestit, rar de tot vorbesc despre fricile mele. Rar de tot spre deloc. Mi-e teamă să le evoc, mi-e teamă să nu se întrupeze. Oribil de teamă. Mi-e teamă de frici, cum sună asta? Sper că, dacă le voi lăsa acolo într-un ungher, prăfuite și uitate, se vor disipa într-o bună zi.

Însă acum e mai mult decât o frică. E o frică pornind de la un gând apărut de nicăieri. Care e cu atât mai înspăimântător cu cât a apărut într-un context improbabil. 

Anul trecut în martie am fost la un concert al Filarmonicii din Berlin, dirijat de Zubin. O experiență oricum deosebită, dar ceea ce i-a conferit unicitate a fost că, fiind prezent și Președintele, orchestra a interpretat imnul național. 

Vă dați seama ce-a însemnat asta pentru mine. Am ascultat pentru prima dată imnul Germaniei (în calitate de cetățean al acestei țări) în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, dirijate de Zubin :) 

Să spun că eram euforică, ar fi prea puțin... Cu atât mai surprinzător a fost gândul care, absolut din neant și de nicăieri, s-a ivit când am revenit la hotel. 

Un gând negru și urât, care s-a insinuat.

Gândul că-n seara aceea îl văzusem pe Zubin pentru ultima oară.

De unde a venit? De unde a apărut? Eram emoționată, bucuroasă, recunoscătoare pentru ceea ce trăisem... ce anume a chemat gândul ăsta sumbru, pe care nu-l mai avusesem niciodată până atunci?

L-am alungat, sau am crezut că am făcut-o. În toamnă, Zubin și-a anulat toate concertele programate până în martie, ca urmare a unei intervenții chirurgicale suferite la umăr.  Intenționam să mă duc la unul dintre concertele sale de la Berlin, dar am renunțat aflând că nu el va dirija.

Am oftat. Foarte rar a anulat concerte de-a lungul carierei... numai când chiar nu s-a putut altfel. Și sunt în măsură să știu sigur asta: am citit patru cărți despre el.

Dar eram optimistă: îmi luasem bilet la un concert pe care urma să-l susțină la Frankfurt, de azi în 3 săptămâni și totul părea să se desfășoare conform planului (și dorinței mele).

Mă gândeam de luni de zile la acest concert. Abia așteptam să-l revăd, să-i ascult bijuteria numită Simfonia I de Brahms, să-i urmăresc gesturile pe care între timp am ajuns să le cunosc foarte bine, să-mi umplu sufletul de muzica lui, de interpretarea pe care între timp am învățat s-o recunosc, de valurile de energie pozitivă de la fiecare concert al său.

Astăzi am aflat că, ”din motive de sănătate”, și-a anulat toate concertele pe care le mai avea programate în actuala stagiune.

Am amețit, la propriu. S-a învârtit camera cu mine. 

Nu atât din cauză că nu-l voi revedea la Frankfurt și nici pentru că, în ultimii cinci ani, e prima stagiune în care nu ajung la niciun concert de-al lui.

Ci pentru că mi-am adus aminte de acel gând.

Nu sunt pregătită pentru asta. 

Nu pot. Nu încă. Nu după ce-au ajuns să însemne pentru mine acest om și muzica lui.

Nici nu vreau să-mi imaginez cât de devastator ar fi pentru mine. 

Nu o să duc gândul până la capăt. 

A, dacă va decide să se retragă din activitate pentru a-și petrece anii rămași alături de familie, ar fi cu totul altceva. Mi-ar părea rău că nu mai concertează, însă fiindu-mi atât de drag m-aș bucura pentru el și pentru faptul că are, în sfârșit, timp pentru ai lui. 

Dar orice alt gând mi-e insuportabil.

Nu. Nu încă.

Te rog, Maestro, mai rămâi.