Cum ar fi trebuit trăită pandemia

De curând mi-au picat ochii pe un poem distribuit de cineva pe Facebook. Intitulat ”Vindecarea”, a fost scris de Kathleen O’Meara, o scriitoare irlandeză care a trăit în secolul al XIX-lea. Mi se pare cea mai coerentă descriere a modului în care ar fi trebuit abordată pandemia, cu tot ceea ce presupune ea. 

”Și oamenii au rămas acasă și au citit cărți și au ascultat,

Si s-au odihnit și au făcut exerciții și au făcut artă și s-au jucat

și au învățat noi moduri de a fi și s-au oprit

și au ascultat mai atent: cineva medita, cineva se ruga,

cineva dansa, cineva și-a întâlnit umbra,

iar oamenii au început să gândească altfel

Si oamenii s-au vindecat.

Și în lipsa oamenilor care trăiau în mod stupid, periculos,

fără sens și fără inimă,

Pământul începu să se vindece,

iar când pericolul se sfârși, iar oamenii se regăsiră,

se întristară pentru morți, apoi au facut noi alegeri

și au visat la noi orizonturi și au creat noi moduri de a trăi

și au vindecat complet pământul la fel cum ei fuseseră vindecați”.

 

Lăsând la o parte prostiile care împânziseră anul trecut Internetul (descoperă-te pe tine, fă yoga, ascultă copilul din tine, dezvoltă-ți noi hobby-uri la care nu te-ai fi gândit niciodată și care nici nu te reprezintă și alte tâmpenii asemănătoare, abstracte și în mare parte inaplicabile), asta este ceea ce ar fi trebuit să facă omenirea. Să fie mai preocupată de sine și în același timp mai puțin egoistă. Să se gândească mai mult la sine și în același timp la toți ceilalți. Să fie întâi preocupată de binele comun și abia apoi de binele propriu. Pe sistemul ”pic cu pic se face marea”, altruismul fiecăruia în parte ne-ar fi dus poate, deja, la sfârșitul pandemiei - sau cel puțin la controlul ei, ceea ce ar fi echivalat cu întoarcerea la normalitate. 

În schimb, egoismul majorității a dus la milioane de morți și de vieți distruse (fie ca urmare a pierderii celor dragi, fie din punct de vedere economic, fie poate chiar din ambele motive), iar întoarcerea la normalitate încă nu se întrevede - în ciuda faptului că avem vaccinuri. Vaccinuri pe care de altfel în primă fază s-a scuipat cu dispreț (”pfff, prea devreme, nu suntem cobai, nu accept, să se vaccineze alții și pentru mine”) și pentru care acum se stă la rând pe liste de așteptare. Dar nici din asta n-am învățat nimic, noi ca omenire în ansamblu.

Eu sunt un om care înțelege foarte bine că nu toți suntem la fel, că avem nevoi diferite și care niciodată nu a încercat să-și impună punctul de vedere ca fiind unicul corect. Cu toate acestea însă, după cum am mai scris nu o dată, nu am reușit să înțeleg de ce oamenii au fost - și continuă să fie - atât de egoiști. Mentalitatea ”mie și alor mei să ne fie bine, restul ducă-se dracului” n-am reușit s-o înțeleg niciodată. Atâtea mofturi stupide am văzut în anul care-a trecut, atâtea pretexte meschine și afirmații ridicole (de la ”nu suport să stau în casă” și ”vreau la cârciumă, vreau socializare”, trecând prin ”deschideți magazinele că nu mai avem cu ce să îmbrăcăm copiii și-i ținem goi prin casă” și ajungând la acuzații de fascism și nazism, concepte despre care era evident că autorii nu au nici cea mai vagă idee ce înseamnă de fapt), cum nu mi-aș fi imaginat. Aș mai avea numeroase exemple, dar mă rezum la cele de mai sus, că le știm cu toții prea bine și n-aș face decât să mă enervez (din nou). 

Realitatea este că, dacă ne-am fi comportat altfel (și să ne înțelegem: mă refer la nivel global, nu am în vedere o țară anume), nu am fi depins într-o atât de mare măsură de vaccin pentru a ne putea întoarce la normalitate. Dacă am fi stat mai mult acasă, dacă am fi ascultat, dacă am fi încercat să înțelegem, dacă ne-am fi uitat mai mult la noi și mai puțin la ce fac vecina Getuța și vecinu' Pandelică.
Dar cei mai mulți s-au gândit numai la ei, iar whataboutismul a fost - și continuă să fie - în floare. Da' ceee, nici cutare nu respectă distanța, da' ceee, nici cutare nu poartă mască, da' ceee, nici cutare nu aia și nu ailaltă. Iar asta reprezintă un motiv suficient de încălcare a regulilor, de îmbulzire pe pârtie, de petreceri cu sute de indivizi și așa mai departe.

 

Pandemia a fost un test pe care umanitatea l-a picat, iar prețul se traduce nu doar în pierderile umane și materiale, ci și în felul în care vom trăi și ne vom percepe unii pe alții de acum înainte.