Anticipez că-mi va fi destul de greu să mă concentrez asupra articolului de astăzi, fiindcă mă bântuie cartea pe care tocmai am terminat-o și care m-a zdruncinat, pe final, destul de serios: ”Falcone”, de Roberto Saviano. Dar, având în vedere ora oarecum târzie, nu voi scrie astăzi despre ea; merită mult mai mult timp decât sunt în măsură să-i dedic în seara asta.
Promit să se întâmple în câteva zile însă, pentru că anticipez niște ore în șir de scris, rescris și reformulat. Cu toate că, după tot ce știam deja despre acest om și după ce am citit și această magnific scrisă și documentată carte, pot spune că nu există cuvinte care să-l poată descrie, făcându-i dreptate, pe judecătorul Giovanni Falcone. A fost... dincolo de orice ne-am putea imagina. Un asemenea om nu se naște decât o dată la câteva secole, eu așa cred - și abia aștept să vă povestesc despre el 🙂.
Până atunci însă, tot despre cărți vorbim - și nu numai, după cum se va vedea în continuare.
Promit să se întâmple în câteva zile însă, pentru că anticipez niște ore în șir de scris, rescris și reformulat. Cu toate că, după tot ce știam deja despre acest om și după ce am citit și această magnific scrisă și documentată carte, pot spune că nu există cuvinte care să-l poată descrie, făcându-i dreptate, pe judecătorul Giovanni Falcone. A fost... dincolo de orice ne-am putea imagina. Un asemenea om nu se naște decât o dată la câteva secole, eu așa cred - și abia aștept să vă povestesc despre el 🙂.
Până atunci însă, tot despre cărți vorbim - și nu numai, după cum se va vedea în continuare.
”Omul de cretă”, de C.J. Tudor
Am început să o citesc având în minte ceea ce a spus Stephen King despre ea - ”Dacă vă plac cărțile mele, o să vă placă și asta”. După ce-am terminat-o, mai că-mi venea să-i scriu pe Twitter și să-i spun că ador cărțile lui, dar îl poftesc să nu mă mai ducă așa cu preșul.
În multe privințe mi-a amintit de ”Omul de castane”, pe care am citit-o cu doi ani în urmă (am scris atunci o scurtă recenzie, fără spoilere) și care este extraordinară. Asta promitea să fie pe același calapod, însă la final m-am simțit ca și cum am fost invitată la o cină unde mi s-a promis doradă la grătar și în final mi s-a oferit macrou fiert care mai era și cam ațos și fără gust.
Omuleții de cretă sunt de diferite culori - cinci culori, pentru cinci prieteni, care se folosesc de acest sistem pentru a-și comunica diverse mesaje. De asemenea, cartea mi-a amintit de ”IT”, având și aici de-a face cu tranziția copiilor spre adulții care încearcă să rezolve un mister ce le-a marcat copilăria - un cadavru dezmembrat, pe care îl găsiseră cu foarte mulți ani în urmă.
Omuleții desenați cu creta pe astfalt încetează să mai fie nostimi în momentul în care un necunoscut pune mâna pe acest cod, pe care îl folosește pentru a-i îndruma spre locul în care se află un cadavru. Iată un alt element frecvent întâlnit în romanele lui Stephen King - circularitatea. Adulții sunt puși în fața unei situații care-i silește să-și soluționeze niște conflicte vechi, pentru a-l putea demasca pe asasin și a nu deveni ei înșiși victime.
Din păcate, cartea nu se apropie nici de cotorul, dacă pot spune așa, ”Omului de castane”, cu alte cuvinte mi s-a părut o carte slabă, genul de poveste pe care o termini din curiozitate, dar pe care o uiți de îndată ce ai ajuns la sfârșit.
”Oamenii de pe peronul 5”, de Clare Pooley
Mi-a fost recomandată de o prietenă și mi-a plăcut mult, foarte mult. Este o carte duioasă, o comedie romantică bine scrisă, în care fiecare protagonist își joacă perfect partitura ce i-a fost încredințată. Probabil mi s-a lipit de suflet prin factorul proximității - este vorba de un grup de navetiști care călătoresc zilnic la Londra cu trenul, așadar ceva foarte familiar mie - dar și pentru că autoarea a debutat la vârsta de 48 de ani. Păstrez, undeva în suflet, de doi bani speranță 😊.
Mi se pare fascinant că romanul acesta ar putea fi despre absolut fiecare dintre noi. De exemplu, mâine dimineață pe scaunul din fața mea s-ar putea așeza Iona Iverson, nedespărțită de Lulu, cățelușa ei. Puțin indispusă dacă nu ar avea loc la geam și pentru că în metroul ușor cu care călătoresc eu nu există măsuțe. Foarte probabil mi-ar atrage atenția și un ursuz cam snob precum Piers, iar fata aceea tânără pe care (cu adevărat) o văd în multe dimineți pe peronul de unde iau metroul spre centrul Hamburgului ar putea fi Emmie. Și cu siguranță s-ar găsi și un Sanjay, un David și o Martha.
Oamenii aceștia nu au absolut nimic în comun, altceva decât faptul că împart, cel mai adesea, același vagon. Iona, al cărei spirit de observație nu este egalat decât de altruismul și curiozitatea ei, vrea să le afle problemele fiecăruia dintre aceștia - și apoi, desigur, să le rezolve. Ceea ce va și face, nerealizând că în felul acesta va ajunge să găsească soluții la propriile sale probleme, care sunt mult mai serioase decât suntem lăsați să credem la început.
Este o carte de suflet, plină de umor, sinceritate și duioșie, cu tipologii bine conturate și în care foarte mulți ne-am putea regăsi. Citind-o, mi s-a întâmplat nu o dată să-mi spun că mare nevoie aș fi avut și eu cândva de o Iona în viața mea.
În multe privințe mi-a amintit de ”Omul de castane”, pe care am citit-o cu doi ani în urmă (am scris atunci o scurtă recenzie, fără spoilere) și care este extraordinară. Asta promitea să fie pe același calapod, însă la final m-am simțit ca și cum am fost invitată la o cină unde mi s-a promis doradă la grătar și în final mi s-a oferit macrou fiert care mai era și cam ațos și fără gust.
Omuleții de cretă sunt de diferite culori - cinci culori, pentru cinci prieteni, care se folosesc de acest sistem pentru a-și comunica diverse mesaje. De asemenea, cartea mi-a amintit de ”IT”, având și aici de-a face cu tranziția copiilor spre adulții care încearcă să rezolve un mister ce le-a marcat copilăria - un cadavru dezmembrat, pe care îl găsiseră cu foarte mulți ani în urmă.
Omuleții desenați cu creta pe astfalt încetează să mai fie nostimi în momentul în care un necunoscut pune mâna pe acest cod, pe care îl folosește pentru a-i îndruma spre locul în care se află un cadavru. Iată un alt element frecvent întâlnit în romanele lui Stephen King - circularitatea. Adulții sunt puși în fața unei situații care-i silește să-și soluționeze niște conflicte vechi, pentru a-l putea demasca pe asasin și a nu deveni ei înșiși victime.
Din păcate, cartea nu se apropie nici de cotorul, dacă pot spune așa, ”Omului de castane”, cu alte cuvinte mi s-a părut o carte slabă, genul de poveste pe care o termini din curiozitate, dar pe care o uiți de îndată ce ai ajuns la sfârșit.
”Oamenii de pe peronul 5”, de Clare Pooley
Mi-a fost recomandată de o prietenă și mi-a plăcut mult, foarte mult. Este o carte duioasă, o comedie romantică bine scrisă, în care fiecare protagonist își joacă perfect partitura ce i-a fost încredințată. Probabil mi s-a lipit de suflet prin factorul proximității - este vorba de un grup de navetiști care călătoresc zilnic la Londra cu trenul, așadar ceva foarte familiar mie - dar și pentru că autoarea a debutat la vârsta de 48 de ani. Păstrez, undeva în suflet, de doi bani speranță 😊.
Mi se pare fascinant că romanul acesta ar putea fi despre absolut fiecare dintre noi. De exemplu, mâine dimineață pe scaunul din fața mea s-ar putea așeza Iona Iverson, nedespărțită de Lulu, cățelușa ei. Puțin indispusă dacă nu ar avea loc la geam și pentru că în metroul ușor cu care călătoresc eu nu există măsuțe. Foarte probabil mi-ar atrage atenția și un ursuz cam snob precum Piers, iar fata aceea tânără pe care (cu adevărat) o văd în multe dimineți pe peronul de unde iau metroul spre centrul Hamburgului ar putea fi Emmie. Și cu siguranță s-ar găsi și un Sanjay, un David și o Martha.
Oamenii aceștia nu au absolut nimic în comun, altceva decât faptul că împart, cel mai adesea, același vagon. Iona, al cărei spirit de observație nu este egalat decât de altruismul și curiozitatea ei, vrea să le afle problemele fiecăruia dintre aceștia - și apoi, desigur, să le rezolve. Ceea ce va și face, nerealizând că în felul acesta va ajunge să găsească soluții la propriile sale probleme, care sunt mult mai serioase decât suntem lăsați să credem la început.
Este o carte de suflet, plină de umor, sinceritate și duioșie, cu tipologii bine conturate și în care foarte mulți ne-am putea regăsi. Citind-o, mi s-a întâmplat nu o dată să-mi spun că mare nevoie aș fi avut și eu cândva de o Iona în viața mea.
”Furia”, de Alex Michaelides
Am lăsat la final această carte fiindcă m-a frustrat la maximum. La maximum, am zis. Ce, dar ce, dezamăgire!
După ce efectiv am devorat primele două cărți de Michaelides - ”Pacienta Tăcută” și ”Fecioarele”, care sunt absolut fabuloase, m-am năpustit asupra ”Furiei” cu spumoasa anticipație a unui copil căruia-i dai drumul într-un magazin M&M.
Numai că magazinul nu mai vinde bomboane M&M, ci pompe hidraulice cu pistoane axiale.
Am regăsit multe din elementele pe care le știam din ”Pacienta” - scrierea la persoana întâi, un cuplu strident de disfuncțional, câteva personaje cu evidente tulburări emoționale. Protagoniștii se adună pe o insulă pentru ceea ce ei anticipau o perioadă relaxantă, însă crima petrecută la puțin timp după sosirea tuturor dă un cu totul alt curs poveștii.
Știu despre autor că este mare fan al Agathei Christie, iar după cum începuse povestea mă așteptam la o combinație între ”Zece negri mititei” și ”Cursa de șoareci”, uaaaa, ce tratație anticipam.
Mda, vezi să nu. Pompe hidraulice, v-am zis.
Cred că eram pe la jumătate când mă cam prinsesem deja cine, ce și cum - și asta a făcut ca restul lecturii să fie destul de plictisitoare. Ce final din categoria ”ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul...” al ”Pacientei”, ce plot twist fabulos în ”Fecioarele”... nimic din astea n-am regăsit în ”Furia”, dar absolut nimic. Plictisitooooor.
Am lăsat la final această carte fiindcă m-a frustrat la maximum. La maximum, am zis. Ce, dar ce, dezamăgire!
După ce efectiv am devorat primele două cărți de Michaelides - ”Pacienta Tăcută” și ”Fecioarele”, care sunt absolut fabuloase, m-am năpustit asupra ”Furiei” cu spumoasa anticipație a unui copil căruia-i dai drumul într-un magazin M&M.
Numai că magazinul nu mai vinde bomboane M&M, ci pompe hidraulice cu pistoane axiale.
Am regăsit multe din elementele pe care le știam din ”Pacienta” - scrierea la persoana întâi, un cuplu strident de disfuncțional, câteva personaje cu evidente tulburări emoționale. Protagoniștii se adună pe o insulă pentru ceea ce ei anticipau o perioadă relaxantă, însă crima petrecută la puțin timp după sosirea tuturor dă un cu totul alt curs poveștii.
Știu despre autor că este mare fan al Agathei Christie, iar după cum începuse povestea mă așteptam la o combinație între ”Zece negri mititei” și ”Cursa de șoareci”, uaaaa, ce tratație anticipam.
Mda, vezi să nu. Pompe hidraulice, v-am zis.
Cred că eram pe la jumătate când mă cam prinsesem deja cine, ce și cum - și asta a făcut ca restul lecturii să fie destul de plictisitoare. Ce final din categoria ”ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul...” al ”Pacientei”, ce plot twist fabulos în ”Fecioarele”... nimic din astea n-am regăsit în ”Furia”, dar absolut nimic. Plictisitooooor.
A, și Elliot e un tăntălău, chiar dacă are o foarte bună părere despre sine.
Trăgând linie mi se pare o carte scrisă pe genunchi, la presiunea editorului care te pistonează într-una să termini mai repede fiindcă termenul de predare a fost devansat.
După cum vă spuneam la început, nu vorbim numai despre cărți - ci și, iată, despre un documentar șocant.
”Bad Surgeon: Love under the knife” (Netflix)
Știam în linii mari despre ce este vorba, dar tot m-a lovit în plex ceea ce s-a întâmplat, imensitatea imposturii și tragediile care ar fi putut fi evitate dacă niște cadre medicale și-ar fi făcut datoria.
Documentarul spune povestea chirurgului Paolo Macchiarini, care s-a autodeclarat un pionier al medicinei regenerative, prezentându-se drept inventatorul unei tehnologii revoluționare de tratare a problemelor survenite pe căile respiratorii. Pe scurt, înlocuia traheea pacientului cu un tub de plastic, ”învelit”, spunea el, în celule stem recoltate din măduva bolnavului.
Numărul victimelor este neclar. Documentarul spune că au fost șapte, sursele online vorbesc de șaptesprezece. Fapt este că acești oameni au murit în chinuri la câteva luni după intervenție, scuipând sânge și sufocându-se cu mizeriile de plastic care au putrezit în ei. Una dintre paciente a rămas internată timp de 4 ani, interval în care a suferit 200 de intervenții de curățare a căilor respiratorii (efectuate de către alți medici), iar moartea i-a fost izbăvire. Avea 26 de ani.
Un singur pacient operat de Macchiarini cu această ”tehnologie” a supraviețuit, dar grefa de plastic i-a fost îndepărtată și trăiește cu traheostomie.
Dincolo de tragediile acestor oameni, mi se pare incredibil că niciuna dintre instituțiile medicale cu care a colaborat ani de zile nu s-a gândit la una dintre regulile obligatorii în cercetare: aceea de-a se fi făcut mai întâi studii pe animale, cu rezultate clare, pozitive, confirmate. Studii care trebuie să fie publicate și accesibile.
Aceste studii nu există.
Macchiarini a testat direct pe oameni.
În momentul în care aceste studii ar fi fost căutate și de negăsit, toate alarmele ar fi trebuit să sune. Asurzitor.
Numai că nimeni nu s-a gândit să le caute. Niciun doctor dintre cei alături de care a lucrat, niciun spital, nicio clinică. I-au permis să opereze fără să-l verifice absolut deloc.
Nimeni nu s-a întrebat cine este producătorul traheilor artificiale, nimeni nu a cerut niște date ale acestuia, niște specificități ale produselor.
Halucinant. Însă asta nu e totul: prestigiosul spital suedez Karolinska, unde a lucrat (și al cărui institut de cercetare desemnează câștigătorul Premiului Nobel pentru Medicină, în treacăt fie zis) a făcut scut în jurul lui și l-a apărat până în ultima clipă, concediindu-i pe medicii care au realizat impostura și l-au reclamat. Îți stă mintea-n loc.
Cultul personalității, șarlatanie, impostură, mitomanie, refuzul asumării greșelilor, psihopatie. Cum a fost posibil? Presa internațională l-a prezentat drept un erou, un geniu absolut, o somitate de renume mondial și - așa cum unul dintre medicii menționați mai sus a explicat - Occidentul nu mai vrea doar medicină. Vrea miracole, vrea glorie, vrea sponsorizări, grant-uri de șapte cifre. Așa că atunci când apare un sociopat care promite orice ai vrea să auzi, puțini sesizează cu cine au de-a face. Încă și mai puțini vorbesc. Inclusiv prestigioasa revistă medicală ”Lancet” publicase unele dintre rezultate, care ulterior s-au dovedit a fi fost falsificate.
Trăgând linie mi se pare o carte scrisă pe genunchi, la presiunea editorului care te pistonează într-una să termini mai repede fiindcă termenul de predare a fost devansat.
După cum vă spuneam la început, nu vorbim numai despre cărți - ci și, iată, despre un documentar șocant.
”Bad Surgeon: Love under the knife” (Netflix)
Știam în linii mari despre ce este vorba, dar tot m-a lovit în plex ceea ce s-a întâmplat, imensitatea imposturii și tragediile care ar fi putut fi evitate dacă niște cadre medicale și-ar fi făcut datoria.
Documentarul spune povestea chirurgului Paolo Macchiarini, care s-a autodeclarat un pionier al medicinei regenerative, prezentându-se drept inventatorul unei tehnologii revoluționare de tratare a problemelor survenite pe căile respiratorii. Pe scurt, înlocuia traheea pacientului cu un tub de plastic, ”învelit”, spunea el, în celule stem recoltate din măduva bolnavului.
Numărul victimelor este neclar. Documentarul spune că au fost șapte, sursele online vorbesc de șaptesprezece. Fapt este că acești oameni au murit în chinuri la câteva luni după intervenție, scuipând sânge și sufocându-se cu mizeriile de plastic care au putrezit în ei. Una dintre paciente a rămas internată timp de 4 ani, interval în care a suferit 200 de intervenții de curățare a căilor respiratorii (efectuate de către alți medici), iar moartea i-a fost izbăvire. Avea 26 de ani.
Un singur pacient operat de Macchiarini cu această ”tehnologie” a supraviețuit, dar grefa de plastic i-a fost îndepărtată și trăiește cu traheostomie.
Dincolo de tragediile acestor oameni, mi se pare incredibil că niciuna dintre instituțiile medicale cu care a colaborat ani de zile nu s-a gândit la una dintre regulile obligatorii în cercetare: aceea de-a se fi făcut mai întâi studii pe animale, cu rezultate clare, pozitive, confirmate. Studii care trebuie să fie publicate și accesibile.
Aceste studii nu există.
Macchiarini a testat direct pe oameni.
În momentul în care aceste studii ar fi fost căutate și de negăsit, toate alarmele ar fi trebuit să sune. Asurzitor.
Numai că nimeni nu s-a gândit să le caute. Niciun doctor dintre cei alături de care a lucrat, niciun spital, nicio clinică. I-au permis să opereze fără să-l verifice absolut deloc.
Nimeni nu s-a întrebat cine este producătorul traheilor artificiale, nimeni nu a cerut niște date ale acestuia, niște specificități ale produselor.
Halucinant. Însă asta nu e totul: prestigiosul spital suedez Karolinska, unde a lucrat (și al cărui institut de cercetare desemnează câștigătorul Premiului Nobel pentru Medicină, în treacăt fie zis) a făcut scut în jurul lui și l-a apărat până în ultima clipă, concediindu-i pe medicii care au realizat impostura și l-au reclamat. Îți stă mintea-n loc.
Cultul personalității, șarlatanie, impostură, mitomanie, refuzul asumării greșelilor, psihopatie. Cum a fost posibil? Presa internațională l-a prezentat drept un erou, un geniu absolut, o somitate de renume mondial și - așa cum unul dintre medicii menționați mai sus a explicat - Occidentul nu mai vrea doar medicină. Vrea miracole, vrea glorie, vrea sponsorizări, grant-uri de șapte cifre. Așa că atunci când apare un sociopat care promite orice ai vrea să auzi, puțini sesizează cu cine au de-a face. Încă și mai puțini vorbesc. Inclusiv prestigioasa revistă medicală ”Lancet” publicase unele dintre rezultate, care ulterior s-au dovedit a fi fost falsificate.
“Honest people don’t suspect dishonesty”, spune unul dintre doctorii de la Karolinska. Așa o fi, dar în cazul acesta se depășiseră orice limite. Mureau oamenii scuipând bucăți de țesut necrozat din gât și nimeni nu se întreba ce s-o fi întâmplat de fapt.
Viața personală era de asemenea o impostură. Era căsătorit și avea doi copii în Barcelona, în timp ce avea și o amantă (jurnalistă la NBC), căreia i-a promis că vor face nunta la un castel, urmând să fie cununați de însuși Papa Francisc. De asemenea, îi spusese că este medicul personal al soților Clinton și al lui Barack Obama, care urmau să vină și ei la nuntă. A mers până într-acolo încât a trimis invitații, iar când oamenii au sunat la castel pentru a cere detalii, cei de acolo habar nu aveau despre ce e vorba. Găsea răspunsuri pentru orice, explicații și justificări pentru orice minciună.
Poate vă întrebați care e deznodământul. Medicul a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare și nu i s-a revocat licența.
Mai zic o dată. NU i s-a revocat. Licența. Are dreptul de a practica medicina în continuare, deși nu se știe dacă o face, sau unde.
Documentarul are numai trei episoade, însă te secătuiește emoțional. Realmente nu-ți vine să crezi că așa ceva a fost cu putință, dar este adevărul. Un medic a torturat și a ucis și mulți alți medici l-au ajutat, tăcând, să o facă.
Viața personală era de asemenea o impostură. Era căsătorit și avea doi copii în Barcelona, în timp ce avea și o amantă (jurnalistă la NBC), căreia i-a promis că vor face nunta la un castel, urmând să fie cununați de însuși Papa Francisc. De asemenea, îi spusese că este medicul personal al soților Clinton și al lui Barack Obama, care urmau să vină și ei la nuntă. A mers până într-acolo încât a trimis invitații, iar când oamenii au sunat la castel pentru a cere detalii, cei de acolo habar nu aveau despre ce e vorba. Găsea răspunsuri pentru orice, explicații și justificări pentru orice minciună.
Poate vă întrebați care e deznodământul. Medicul a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare și nu i s-a revocat licența.
Mai zic o dată. NU i s-a revocat. Licența. Are dreptul de a practica medicina în continuare, deși nu se știe dacă o face, sau unde.
Documentarul are numai trei episoade, însă te secătuiește emoțional. Realmente nu-ți vine să crezi că așa ceva a fost cu putință, dar este adevărul. Un medic a torturat și a ucis și mulți alți medici l-au ajutat, tăcând, să o facă.
4 comentarii:
O sa incep cu "Păstrez, undeva în suflet, de doi bani speranță". Eu cred ca ar trebi sa pastrezi de mai multi bani speranta si nu numai sa o pastrezi, ci sa pui mana si sa faci ceva (scuze pentru tonul didactic). Nu imi pari o persoana lenesa si care amana diverse lucruri, dimpotriva, asa ca nu inteleg de ce nu incepi sa faci macar niste planuri despre ce ar insemna sa!
Nu stiu daca practici "lista de obiective" pentru anul care urmeaza, dar te rog eu, fa una pentru 2025 de pe acum si pune treaba asta in primele trei. Si poarta lista in poseta.
Probabil ti se pare greu realizabil, dar daca tratezi treaba asta ca pe o simpla "to-do'list", o sa vezi ca isi pierde din aura imposibilului.
In rest, in ceea ce priveste recomandarile de carti si filme, o sa iti spun ca eu personal nu prea pot sa le preiau, am impresia ca citesti si vezi lucruri mult prea "incomode". Sunt sigura ca este din cauza varstei mele, mi se intampla doar de cativa ani, dar pur si simplu eu nu mai pot sa inghit nimic din ce presupune suspans sau emotii negative. Dar astept toutusi cu intelers recenzia la "Falcone".
@Mmmaria :) Îți mulțumesc tare mult și zău, nu e nevoie de scuze! :)
Ai dreptate, nu din lene nu m-am apucat de scris beletristică (sau re-apucat, dacă țin cont de ceea ce încercasem să fac pe la 20 și ceva de ani), cât mai degrabă din teama că mă duc în căutarea a ceva ce nu mai există. Atâta vreme cât nu caut, mai pot spera că e undeva acolo. Iar dacă-mi voi da seama că nu mai e... cred că va fi destul de trist.
Pe de altă parte, singura cale de-a afla este de-a mă duce să caut :)
”Falcone” sper să vină spre sfârșitul săptămânii. Adevărul e că mă gândesc cu nerăbdare la articolul ăsta, îl tot sucesc și răsucesc în minte încercând să sortez ce știam deja, ce am aflat din carte, ce vreau să scriu și cum să aranjez informațiile.
Am citi si Omul de castane si Omul de creta si Oamenii de pe peronul 5 :)
Cum spuneai Omul de creta nu se ridica nici la degetul mic al celui cu castane. Initial cand am vazut coperta m-am gandit imediat la castane ca si omuletii aia aratau cam ca astia de creta. Iar Oamenii de pe peronul 5 e asa un feel good book care te unge la suflet. Am cateva reomandari, daca te intereseaza :P
Si nu ma pot abtine sa nu iti mentionez Cutia de Camilla Läckberg care mi-a placut enorm. E cu suspans, cu psihologie, cu profiler si cu o posibila relatie amoroasa. Are de toate. Am luat pe audible si volumul 2. Sunt 3 in serie pana acum, dar doar primele doua au fost traduse.
@Tomata, sigur că mă interesează recomandările, please shoot! :)
Am citit ”Cutia” și da, mi-a plăcut foarte, foarte mult. De asemenea, am citit și volumul 2, excelent de asemenea! Nu știam că a apărut deja volumul 3, iuhuuu, abia aștept să se traducă!
Trimiteți un comentariu