Încotro?

Săptămâna trecută m-am oprit în târg după serviciu, în scopul de-a mă vântura nițel prin magazine. Ceea ce mi-a reușit timp de-un ceas și jumătate.

Dincolo de Piața de Crăciun, au făcut tare frumos oamenii pe aici 🙂. Ca-n fiecare an, de altfel.

Am intrat în câteva magazine, m-am oprit la un chioșc pentru o clătită cu ciocolată albă (my guilty pleasure. Știu că nu e sănătoasă, dar aproape am pierdut socoteala anilor de când m-am lăsat de fumat, deci am nevoie de un viciu. Și nu, cafeaua nu se pune, că asta e parte din kit-ul zilnic de supraviețuire) și m-am tot uitat în jur, umplându-mi sufletul de frumos.

Speram c-o să funcționeze.
Doar că nu prea a.

Realitatea e că citatul ăla motivațional pe care-l vedem periodic în Social Media cu mesajul ”Remember when you were praying for what you currently have” este cât se poate de valabil în cazul meu, dintr-o mulțime de puncte de vedere. Sunt conștientă de lucrul ăsta în fiecare zi, dar plimbându-mă zilele trecute pe Mönckebergstraße am realizat asta o dată în plus.
Desigur, nu am totul - dar cine are? Și oricum, ceea ce nu am se încadrează în mare parte la categoria ”chestii cu care am făcut demult pace”, așadar sunt într-un sertar separat, de unde n-am de gând să le mai scot prea curând la iveală. Poate chiar niciodată. Stau bine acolo unde stau.

Sunt, cu adevărat și din tot sufletul, recunoscătoare.

În același timp, nu sunt bine. Flirtez tot mai intens cu oboseala cronică și burnout-ul și ce e mai stupid în povestea asta e că nu-mi dau seama de ce.
Volumul de muncă e mare, dar a fost și mai mare de-atât și m-am descurcat bine. E drept că 2024 n-a fost neapărat un an ușor, dar în comparație cu ultimii doi ani a fost mai mult sau mai puțin ca o plimbare în parc. În anii anteriori am fost mult mai aproape de fundul prăpastiei și totuși am reușit să mă cațăr pe margine.
Sau cel puțin așa crezusem.
Ori poate ceea ce se întâmplă acum e urmarea luptei din ultimii ani cu mine însămi. Mi s-or fi terminat și mie bateriile. Poate că plecarea bunicii m-a afectat mai tare decât crezusem. Nu știu, dar ceea ce văd de ceva timp că mi se întâmplă nu e (de) bine.
Epuizare, pe cam toate planurile.

Partea proastă e că nu se întrevede nicio posibilitate de-a mă odihni în viitorul apropiat. Cele câteva zile de Crăciun nu se pun la socoteală, fiindcă am sentimentul că nu vor fi nici pe departe de ajuns.

Aia e, bite the bullet and keep going... Simțeam nevoia să scriu despre asta, întotdeauna scrisul m-a ajutat. Or veni și zile mai bune. Între timp, trebuie să mă descurc cumva și să mă mențin la suprafața apei.

Ne citim. Să aveți grijă de voi și în măsura în care vă stă în putere, vă rog să nu vă lăsați să ajungeți ca mine.