Trei cărți pe care am ales să nu le citesc până la capăt

După cum am mai povestit pe aici, mie îmi place foarte mult să citesc. A fost cea dintâi pasiune a vieții mele și așa a rămas până în ziua de astăzi. Nu o fac atât de mult pe cât aș dori, fie din lipsă de timp, fie din motive de stres care-mi răpesc bucuria lecturii. Dar când descopăr o carte bună, nicio altă activitate nu-mi face mai mare plăcere decât să o parcurg și, eventual, să scriu apoi o recenzie.

Uneori însă, mi se întâmplă să constat că nu rezonez cu o carte. Rar de tot, dar se întâmplă. În această situație, în primă fază perseverez: continuu să citesc, parțial din încercarea de-a mă convinge că totuși îmi place, parțial din speranța că voi depăși blocajul și voi ajunge să citesc cu reală plăcere. Câteodată chiar așa a fost, am descoperit ceva care m-a ținut în poveste până la final. Motiv pentru care niciodată nu abandonez o carte la prima piatră de care mă împiedic.

Dar există și cărți pe care nu le-am terminat și nu sunt deloc sigură că o să le mai reiau, deși nu exclud asta. Gusturile de lectură se mai schimbă, totuși pentru moment nu plănuiesc să mă întorc la ele.

”Ochii Monei”
Cartea lui Thomas Schlesser, aclamată în întreaga lume și tradusă în 60 de țări, spune povestea unei fetițe care, suferind de o gravă afecțiune oculară, urmează să orbească în cel mult un an. În fiecare miercuri din cele 52 de săptămâni rămase, bunicul ei (un erudit pasionat de artă) o duce la muzeu și-o ajută să descopere câte un tablou celebru de Botticelli, da Vinci, Vermeer, Goya, Courbet, Degas, Monet sau Frieda Kahlo.

Nepoata și bunicul analizează pe îndelete fiecare detaliu din pictura aleasă pentru săptămâna respectivă, înțelegându-i astfel substratul și resorturile ascunse. În acest fel, bunicul speră că frumusețea operelor respective va persista în amintirea nepoatei după ce nu va mai putea vedea.
Cartea este însoțită de 52 de reproduceri ale operelor respective, cititorul având astfel posibilitatea de-a ”urmări” el însuși, în imagini, analizele Monei și ale bunicului ei.

Am început lectura cu mult entuziasm. Îmi plac mult poveștile despre pictură (în special arta renascentistă în ansamblul ei) și abia așteptam să descopăr semnificații și sensuri încă necunoscute, să-mi dau seama care-a fost intenția pictorului respectiv, să-l înțeleg. Mi-aduc și acum aminte ce bucurie a fost să citesc ”Agonie și Extaz” , deși acolo a fost mai mult despre sculptură și mai puțin despre pictură 🙂.

Cu toate astea însă... cartea nu m-a prins. În primul rând, scriitura este monotonă - fiecare capitol are aceeași structură și analiza e atât de pigulită și migăloasă, încât sfârșește inevitabil prin a plictisi. Este de fapt o carte de istorie a artei ”îmbrăcată” într-o narațiune, dar hainele par că pur și simplu nu i se potrivesc.
Un alt minus (din punctul meu de vedere, decisiv) a fost faptul că toate reproducerile se găseau într-o anexă de la finalul cărții. Or, când citești descrieri atât de amănunțite, ai nevoie să te uiți permanent la tabloul în discuție, ca să le poți descoperi și analiza tu însăți. Faptul că mă forța să dau la sfârșit pentru fiecare pictură a ajuns să mă agaseze destul de rapid. Nu în ultimul rând, Mona mi s-a părut un personaj neplauzibil, fiind mult prea matură și intuitivă pentru un copil de zece ani confruntat cu perspectiva orbirii definitive și fără cunoștințe prealabile despre artă.

”A promised land”
Am ales să ilustrez secțiunea despre autobiografia lui Barack Obama chiar cu volumul pe care-l dețin, pentru a exemplifica o idee.

Acesta este modul în care citesc o biografie, sau, extrapolând, o carte complexă. Îmi pun semne (post-it-uri colorate) ca să marchez paginile unde se relatează ceva important, pentru a reveni la ele când scriu recenzia. (Și e o mare satisfacție să le scot una câte una, pe măsură ce scriu textul. Abia după ce ultimul post-it e scos și articolul e scris, pot considera cartea cu adevărat încheiată).

Cartea lui Obama mi-a plăcut o vreme și a mers... până când n-a mai mers. Realist vorbind, nu știu exact de ce m-am împotmolit. E posibil să fi fost prea mult pentru cineva ca mine, care nu este la curent cu subtilitățile politicii americane (și care nici acum nu înțelege sistemul lor electoral, *emoticon-care-se-scarpină-în-cap*).
Nu am abandonat complet ideea de-a o termina cândva, motiv pentru care nici nu am îndepărtat post-it-urile. Deși e posibil să fie nevoie s-o reiau de la început, chestiune care deocamdată mi se pare absolut demotivantă.

”Apocalipsa”
Am lăsat-o special ultima, fiindcă va fi probabil surprinzător faptul că nu am dus la bun sfârșit un roman de însuși Stephen King. Asta a fost și pentru mine o surpriză.

Am început cartea cu multă curiozitate și spumoasă nerăbdare, însă pe măsură ce citeam constatam cum mă dezumflu.
Povestea amintește pe undeva despre pandemia pe care omenirea a trăit-o timp de trei ani. Un angajat evadează dintr-un laborator fără să știe că este purtătorul unui virus letal (o mutație de gripă), care va omorî 99% din populația globului în doar câteva săptămâni. Supraviețuitorii sunt derutați și trebuie să-și aleagă un lider. Vor avea de ales între o bătrână de 108 ani care își dorește o conviețuire pașnică și un om care încurajează haosul și violența.

Realitatea este că mie nu-mi place SF-ul (dacă nu-l punem la socoteală pe Jules Verne, considerat un precursor al genului). N-am citit nici Asimov, nici Herbert și sunt rezonabil de sigură că nici nu se va întâmpla. Pe de altă parte, n-ar fi primul roman cu elemente științifico-fantastice semnat de Stephen King pe care îl citesc și unele mi-au plăcut mult (”Institutul”, ”11/22/1963” sau ”Mai târziu” sunt numai trei exemple). Așa stând lucrurile, nu știu să explic blocajul pe care l-am avut cu această carte. Posibil să fi fost prea devreme după experiența pandemiei, cine știe... Poate voi mai încerca o dată, nu exclud.

În altă ordine de idei, că mi-am adus aminte - să vă arăt ceva deopotrivă amuzant și trist. La începutul pandemiei, Stephen King a făcut o postare pe Twitter, cu o paralelă despre ”Apocalipsa” (al cărei titlu original este ”The Stand”), îndemnând lumea la calm și abordări raționale.

Ce-a înțeles cineva din postarea lui, se vede în screenshot-ul de mai jos:

Nu mai știu ce scriitor cunoscut (posibil să fi fost Mark Twain, dar nu bag mâna-n foc) a fost întrebat odată despre subiectul uneia dintre cărțile lui. ”Citiți cartea”, ar fi răspuns el. ”Păi dumneavoastră ați scris-o!”, i-a replicat interlocutorul, ofuscat. ”Da, dar nu am și citit-o”, veni răspunsul 😀.