De ce se bucură oamenii că Iliescu e pe moarte?

Întrebarea din titlu este adresată serios și deloc la modul retoric. Ion Iliescu e internat de vreo două luni la terapie intensivă și după surescitarea inițială, oamenii se cam blazaseră, starea lui menținându-se constantă timp de mai multe săptămâni la rând. 
Ei, dar de câteva zile încoace - mai exact, de când spitalul a comunicat o agravare a stării - foarte mulți au luat poziția ”pe locuri, fiți gata, deschideți șampania”. 

Și, ei bine, eu nu înțeleg de ce. 

De ce te-ai bucura că un om care a făcut atâta rău moare de moarte naturală, foarte bine îngrijit și fără a fi plătit pentru faptele sale? 
Personal, nu văd nimic de sărbătorit în faptul că se duce. A trăit bine și mult. S-a bucurat de lux, de onoruri, apoi de vreo două decenii de pensie, netulburat de nimeni care să-l întrebe despre morții de la Revoluție sau despre oamenii căsăpiți la mineriade. 
Își încheie nemeritat de ușor socotelile cu viața în care a făcut atât de mult rău. 

Păstrând proporțiile, a fost vreun motiv de bucurie când a murit Mengele? După război a reușit să scape și-a trăit încă 34 de ani în America de Sud, murind din cauze naturale în 1979 (în timp ce înota în mare, a suferit un atac cerebral și s-a înecat). 
S-a înfăptuit justiție? Nu. 
Li s-a făcut dreptate victimelor lui? Cu siguranță, nu. Și personal, nici nu cred că există vreo formă pământeană de dreptate în cazul lui.
Oricum, ar fi trebuit să fie judecat și spânzurat. Cu toate că și asta ar fi fost prea puțin având în vedere ororile pe care le-a comis, dar măcar ar fi fost o pedeapsă, așa cum au fost pedepsiți alți lideri naziști.
Și Hitler a scăpat mult prea ușor. O formă de justiție se poate spune că s-a înfăptuit în cazul lui Stalin, care - potrivit relatărilor fiicei sale - a agonizat vreo patru zile și-a murit sufocându-se. 

Revenind la Iliescu, mi-aș fi dorit să fie judecat, să trăiască luni în șir cu spaima pușcăriei și să ajungă într-o celulă din care să fie conștient că nu va mai ieși ani de zile, sau chiar niciodată. Imposibil n-ar fi fost: avem exemplul fiarei de Vișinescu, torționarul care a murit la Rahova, fiind judecat după 50 de ani de la comiterea faptelor. Avea 93 de ani și ultimii aproape 4 îi petrecuse în închisoare. 
Ar fi fost posibil și cu Iliescu, dar poate că știa prea multe și a fost ținut departe de tribunale tocmai pentru a nu exista riscul să vorbească. Sau poate tocmai fiindcă justiția coruptă de astăzi e rodul și moștenirea lui. 

Dar cum pentru astea e prea târziu, mi-aș dori să fie măcar conștient și vizitat de amintirile crimelor pe care le-a autorizat. Înțeleg însă că nici asta nu e cazul, fiind intubat și inconștient. Va trece dincolo, când îi va sosi ceasul, lin și fără a fi plătit pentru niciuna dintre viețile și destinele distruse.  
Și apoi va fi înmormântat cu funeralii naționale, care i se cuvin în calitate de fost șef de stat. Un ultim scuipat pe țara pe care a condus-o, în obrazul victimelor lui și-al famiilor acestora. 
Singura care-l va pedepsi este istoria. 
Dar am dubii că-l va deranja prea mult asta, acolo unde-o ajunge.