Șase cărți polițiste pentru weekendurile ploioase de noiembrie

De când vă tot ”ameninț” că vă povestesc despre ce cărți am mai citit, hai că m-am învrednicit. Poate de unde tocmai am terminat încă una foarte interesantă, care va închide lista de astăzi.

După ce m-am gândit puțin, mi-am spus că în articolul acesta nu voi include lucrarea ”Despre Somn”; având în vedere că toate celelalte sunt thrillere și / sau nordic noir-uri, cartea asta ar face notă discordantă între ele și poate ar merita o prezentare mai detaliată. Unde mai pui că ar fi și cumva paradoxal; azi discutăm tocmai despre cărți care nu te lasă să dormi... 😀.

”Cutia”, de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus

Pe Camilla Läckberg o citesc de niște ani buni și-mi place foarte mult. Cred că primele cărți ale ei le-am citit la puțin timp după ce terminasem seria ”Millennium” - ceea ce înseamnă că avea, cum spun americanii, big shoes to fill. Să prinzi un cititor în vraja poveștilor tale după ce-a citit Stieg Larsson, asta e mare lucru, vă spun.

Aceasta e prima carte pe care o scrie în colaborare cu Henrik Fexeus și mi se pare un debut excelent. Personajele principale sunt Mina Dabiri (polițistă) și Vincent Walder (mentalist și expert în comunicarea nonverbală). S-ar putea spune că nu există niciun motiv pentru ca drumurile lor să se intersecteze, dar acest lucru se întâmplă după ce este descoperit cadavrul oribil mutilat al unei femei, aflate într-o cutie străpunsă de săbii. A fost un număr ratat de iluzionism sau un ritual dement?

Când se descoperă cadavrul unei tinere împușcate în față în cadrul a ceea ce pare-a fi un număr de iluzionism cu pistolul și cel al unui băiat secționat în trei părți egale reproducând trucul corpului tăiat, Mina și Vincent nu mai au demult nicio îndoială. Este un ucigaș în serie care, prin inciziile în formă de cifre romane pe care le face pe corpul victimelor și prin ceasurile lor, sparte pentru a arăta o anume oră fixă, transmite un mesaj. Dar cui îi este adresat? Pot fi aceste date sinistre folosite nu doar pentru a identifica ucigașul, ci și pentru a împiedica următoarea crimă?

Cartea este foarte voluminoasă - peste 700 de pagini - dar am devorat-o în câteva zile. Ceea ce cred că e posibil să vi se întâmple și vouă, numai să n-o începeți duminică seara...

”Cult”, (tot) de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus

Având în vedere cât de mult mi-a plăcut ”Cutia”, m-am aruncat cu voluptate în tenebrele cultului care-i reunește din nou pe Mina și Vincent. Au trecut doi ani de la evenimentele din volumul precedent și atunci când încep să dispară copii de vârstă mică, ademeniți cu jucării de ”o tanti tânără, cam proastă” sau ”un străin pe care l-a văzut toată lumea, dar nu și-l amintește nimeni”, este momentul ca Mina să apeleze din nou la Vincent.

Spre deosebire de precedenta, cartea aceasta are mai puține detalii grafice - cu siguranță s-a ținut cont de impactul negativ pe care l-ar putea avea o astfel de abordare, având în vedere că victimele sunt copii. Aflăm doar că toți copiii găsiți muriseră prin sufocare și aveau urme de lână în gât.

Acțiunea se intensifică atunci când Vincent descoperă că locurile în care erau găsite cadavrele nu erau deloc întâmplătoare, ci reproduceau o succesiune de mutări de șah cunoscute drept ”knight's tour” - o provocare matematică, astfel încât niciun pătrat să nu fie vizitat de două ori. Inclusiv intervalul dintre crime nu este deloc întâmplător, reducându-se la jumătate de la un copil la altul. Și pe cât de logice par aceste conexiuni și elemente ritualice, pe atât sunt de înnebunitoare, fiindcă anchetatorii realizează îngroziți cât de puțin timp le-a mai rămas până la dispariția - și uciderea - următorului copil.

Am citit recenzii potrivit cărora această carte ar fi mai slabă decât ”Cutia”; nu sunt de acord. Mi-a plăcut cel puțin la fel de mult și am notat, intrigată, faptul că de data aceasta răspunsul se afla în trecutul Minei; data trecută fusese vorba de un aspect din viața lui Vincent. Fapt care mă face să mă întreb la ce ne-am putea aștepta într-o eventuală nouă carte, despre care nu știu nici măcar dacă este preconizată, dar eu sper să fie în progres.

”Das Paket”, de Sebastian Fitzek

Ca să fiu sinceră, nici nu mai știu de câți ani am cartea asta în bibliotecă. Să tot fie vreo trei-patru, dacă nu și mai bine. Nu-mi amintesc ce m-a animat s-o cumpăr - se poate să-mi fi căzut ochii pe descrierea ei în vreo revistă - dar mult a durat până i-a venit vremea.

Însă când i-a venit, nici că am mai putut-o lăsa din mână. A fost foarte ușor de citit, chiar dacă e în germană (nu am găsit nicăieri traducerea în română, ce-i drept nici nu am căutat). Într-o bună măsură mi-a amintit de ”Pacienta Tăcută” a lui Alex Michaelides.

Medicul psihiatru Emma Stein a fost violată într-o cameră de hotel și, ca urmare a traumei suferite, nu mai îndrăznește să-și părăsească propria locuință. Este cea de-a treia victimă a unui ucigaș în serie, fiind însă cea dintâi care a supraviețuit atacului. Tot ce se știe despre autor este că obișnuiește să taie părul victimelor sale, înainte de a le omorî. Departe de-a se simți norocoasă, Emma nu înțelege de ce a fost cruțată și viața ei a devenit un adevărat coșmar, ea având impresia că-l recunoaște pe ”Frizer”, cum l-a denumit presa, în fiecare necunoscut pe care-l vede.

Într-o bună zi, curierul o roagă să preia un pachet pentru un vecin de pe aceeași stradă. Problema apare atunci când Emma realizează că nu știe despre cine este vorba; nu recunoaște numele și nu l-a văzut niciodată pe vecinul respectiv, deși acesta locuiește de multă vreme la doar câteva case distanță.

Intriga polițistă în sine este foarte iscusit construită; am suspectat pe rând pe toată lumea, mai puțin pe adevăratul criminal, care practic fusese tot timpul sub nasul meu. Numai nu țipase la mine ”hei, eu sunt, uite-mă aici!”. Atât de zdravăn m-a păcălit, că la final scuturam din cap ca un ogar și mă minunam cu glas tare. Dacă aș fi făcut mai repede paralela cu Michaelides, mi-aș fi dat seama mult mai devreme.

”Fiul”, de Jo Nesbø

Nu este prima carte a acestui foarte aclamat autor pe care o încep; în schimb, este nu numai prima pe care o termin, ci și cea care mi-a deschis apetitul pentru stilul lui Nesbø. Mai încercasem ”Omul de Zăpadă”, care însă nu mă prinsese și am abandonat-o după câteva zeci de pagini.

Este un nordic noir oarecum diferit de cele pe care le-am citit până acum (Stieg Larsson, Camilla Läckberg, Arnaldur Indriðason și Yrsa Sigurdardottir). Facem cunoștință cu Sonny Lofthus, un tânăr deținut pentru crime pe care nu le-a comis, dar pe care le-a mărturisit în schimbul asigurării dozelor zilnice de heroină, fără de care nu-și imaginează că ar putea supraviețui. De asemenea, este inclusiv un fel de confesor al tuturor prizonierilor, care îi mărturisesc toate fărădelegile și pe care el îi ”absolvă” de păcate.

Lucrurile se schimbă însă în ziua când află, dintr-o confesiune, adevărul despre tatăl său. Sonny crescuse convins că tatăl lui a fost un polițist corupt, ”cârtița” din departamentul său, vinovat moral pentru distrugerea multor destine. Află însă că totul a fost o înscenare și, hotărât nu numai să-i reabiliteze numele tatălui său, dar și să îl răzbune, Sonny evadează.

Aici a fost unul dintre primele momente când am recunoscut imensul talent scriitoricesc al lui Nesbø; cam ridicasem o sprânceană citind despre evadare, adică totuși nu mai suntem în ”Contele de Monte-Cristo” și nu prea-ți mai imaginezi așa ceva în zilele noastre. Ei bine, a fost foarte plauzibil descrisă, sper că directorii de închisori au conspectat cu creionul în mână 🤓.

Aflat în libertate, Sonny pornește în urmărirea ”Geamănului” (capul lumii interlope din Oslo), iar acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, fiecare reprezentând o poveste palpitantă în sine. Sonny devine un fel de răzbunător suprem, crimele sale negăsindu-și justificare, chiar dacă din punct de vedere moral sunt un fel de ”curățire” a societății. Inspectorul Simon Kefas, cel mai bun prieten al tatălui său și cel care-l ajută cel mai mult să-l reabiliteze pe acesta și să găsească adevărata ”cârtiță”, este în același timp și cel care încearcă să oprească avalanșa de crime.

Mi-am dat seama cine era cârtița cu doar vreo câteva pagini mai înainte ca acest lucru să fie revelat. Am fost mândră de mine preț de vreun minut, după care mi-am spus că ar fi trebuit să-mi fi picat fisa mult mai devreme. Dacă nu s-a întâmplat, a fost inclusiv fiindcă această carte a fost scrisă aproape pictografic, practic te transpune în povestea propriu-zisă, așa că am fost mai ocupată să ”iau parte” la acțiune și n-am mai dat atenție la niște mici detalii, aparent neînsemnate. La următoarea carte voi fi cu siguranță mai circumspectă.

”Fecioarele”, de Alex Michaelides

Nu știu cum să-ncep să vorbesc despre această carte decât luându-mă cu mâinile de cap. Vai, ce m-a dus de nas autorul. Vai, da-n ce fel m-a trimis la vânătoare de cai verzi pe pereți. Și vai, câtă plăcere mi-a făcut să-l las să facă asta! 😃

Asemeni ”Pacientei Tăcute”, intriga e înșelător de simplă. Mariana Andros este o psihoterapeută al cărei soț moare înecat. La câtva timp după aceea, în campusul de la Cambridge - unde studiază nepoata Marianei  - încep să moară studentele, asasinate în cadrul unui ritual sordid asociat Persefonei, fecioara arhetipală din mitologia greacă.
Asta e combinația perfectă pentru mine, mi-am zis, exact ce-mi place mai mult: mister și mitologie greacă. Am devorat cartea într-un weekend și am suspectat cu hărnicie pe toată lumea. În afară de adevăratul criminal, desigur 😂.

Mai rar am citit povești în care să se ilustreze atât de bine faptul că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Este un thriller psihologic strălucit, care te păcălește până în ultima clipă. Finalul e un twist atât de neașteptat încât n-am avut ce ”reproșuri” să-mi fac; efectiv n-aș fi avut cum să-mi dau seama. Ulterior am răsfoit cartea scotocind după indicii, dar erau atât de abil strecurate, că nu ar fi putut fi identificate ca atare. Practic, autorul contemplă cum te păcălești singur.

Sper că Michaelides lucrează la următoarea carte. Sper să mai publice măcar vreo câteva zeci.

Omul fără urmă, de Catherine Ryan Howard

Despre această carte nu auzisem și n-aș fi avut niciun motiv să m-apuc de ea dacă nu mi-ar fi recomandat-o o prietenă. ”Cred că e genul tău”, a zis și având în vedere că nu m-am desprins de ea până n-am terminat-o, îi dau dreptate.

Viața liniară, tihnită și lipsită de evenimente din Cork (un sat din Irlanda) a fost tulburată la începutul anilor 2000 de o serie de violuri și crime sângeroase, al căror autor a rămas neidentificat. Nu s-a putut găsi absolut niciun indiciu, nicio urmă de ADN, absolut nimic de care poliția să se fi putut agăța pentru a continua investigația.
Și anii s-au scurs.
Dar o fetiță a supraviețuit atacului în care ucigașul i-a omorât întreaga familie. Douăzeci de ani mai târziu vine după el și, conștientă că nu are absolut nicio șansă de a-l prinde prin metode convenționale, scrie o carte despre toate crimele acestuia, în care presară câteva capcane și care este menită să-l scoată din ”bârlog”.
Ceea ce-i reușește.

Dacă m-a surprins ceva la această carte, este faptul că te ține în priză până la final, chiar dacă tu știi de la primele pagini cine este criminalul. Spre deosebire de toate cărțile despre care am vorbit azi, aici nu ai niciun ”whodunit”, fiindcă asasinul îți este servit pe tavă încă de la bun început. Cu toate astea, acțiunea este alertă și nu poți lăsa cartea din mână, iar acest aspect mi se pare cu adevărat remarcabil.

Încheind acest (destul de) lung articol, vă recomand oricare dintre cărțile de mai sus. Indiferent pe care-o alegeți, nu vă va dezamăgi. Și dacă ar fi să trag vreo concluzie, aceea ar fi că literatura polițistă a ajuns la un nivel absolut incredibil. Este uluitor cât de bune cărți se scriu și, ca autor, este cu atât mai dificil să faci diferența pe o piață cu o ofertă de asemenea calitate.