Despre cei trei barbati din viata mea

Ma amuza si pe mine titlul… parca as incepe sa scriu “Capra cu trei iezi” sau mai stiu eu ce alt basm romanesc (apropo, n-am inteles niciodata de ce in  majoritatea povestilor erau mereu cate 3 odrasle… din care obligatoriu una frumoasa si buna, una rea si urata si una neutra, adica nici prea-prea, nici foarte-foarte, adica plictisitoare. Obositor cliseu si repetat pana la redundanta. Da’ asta o sa dezbatem altadata, poate).

Ce mi-o fi venit sa scriu despre asta, poate va-ntrebati. Ei bine, nu am un raspuns anume. Poate doar faptul ca ma gandesc frecvent la ei si la felul in care mi-a influentat fiecare din ei viata. Si intr-un fel continua cu totii s-o faca si acum, chiar daca partial fara macar s-o stie… si chiar daca unul din ei a ramas, acum foarte multi ani, undeva in urma.

N-am avut intotdeauna o relatie prea buna cu tata. Motivele nu mai conteaza demult si as putea spune ca nici nu mai prezinta importanta pentru mine; ceea ce conteaza cu adevarat este prezentul si puntile pe care am reusit sa le construim intre noi in ultimii ani. Acum e departe, ne vedem rar si mi-e dor de el in permanenta.

Ma bucur ca mi-e dor de el. E atat de bine sa-ti fie dor de tatal tau. Am avut nevoie de asta ani de zile.

El este unul din cei trei barbati ai vietii mele. Foarte multa vreme n-am avut o relatie prea buna si amandoi ne facem vinovati de asta, mai mult sau mai putin. Cum am zis, motivele nu mai conteaza. Fapt este ca niciunul din noi nu stia sa comunice si nici nu avea dispozitie sau rabdare sa invete s-o faca. Asta ne-a privat de multi ani de apropiere si de multe momente frumoase, care-ar fi putut deveni amintiri deosebite. Chestie pe care nu pot spune cat de mult o regret.

Dar ce-a fost a fost, trecutul nu se mai poate schimba (notati prima platitudine din postul asta). Se pot schimba altele, insa: felul in care ne raportam la acest trecut, bunaoara. Eu am ajuns sa inteleg foarte multe lucruri in ultima vreme…. pentru ca le-am privit din alta perspectiva, pur si simplu. Si pentru ca viata m-a pus in niste situatii care m-au ajutat sa percep altfel unele aspecte. Cum se spune: da-i, Doamne, omului mintea de pe urma…

Cand i-am zarit lacrimile din ochi in momentul in care m-a vazut mireasa, am stiut ca l-am regasit, cu adevarat. A fost unul din cele mai emotionante momente – din ziua aceea si din relatia mea cu el deopotriva.

Acum, tot ceea ce trebuie sa facem este sa ne bucuram unul de altul. Si am de gand sa fac totul in directia asta, chiar daca intre noi sunt vreo 1.400 de kilometri.

Al doilea… si-a facut aparitia cand inca nu implinisem 15 ani. Intr-un moment cand aveam atat de multe probleme, incat sa ma indragostesc era ultimul lucru care-mi lipsea. Dar, vorba aia, nu m-a intrebat nimeni. Asa ca m-am indragostit, pentru prima data. Si aveam sa-l iubesc, in tacere, pe parcursul urmatorilor 7 ani.
L-am iubit imens, profund, total, naiv... asa cum numai în adolescenta putem iubi. A aparut exact cand aveam mai multa nevoie de el si a disparut cand am fost destul de puternica incat sa pot merge mai departe de una singura. Funny thing: sunt convinsa ca n-a fost constient nici de una, nici de alta.

Dragostea asta a fost exact asa cum e de obicei prima dragoste: inocenta, curata si nevinovata. I-am dedicat in sinea mea o melodie, pe care am decretat-o ca fiind “a noastra” (“Wish you were here”, a celor de la Rednex, foarte la moda in anii aceia). Imi aduc aminte de medalionul de lemn in forma de M (initiala lui), de frunza pe care am rupt-o din caisul din fata blocului si pe care am scris “Te iubesc, M“, de frunza de stanjenel pe care nu mai stiu de unde-o luasem si pe care, de asemenea, am scris ca-l iubesc si pe care o am si acum, presata intr-o carte, de litera M pe care mi-o desenasem pe umar cu carioca verde si pe care-o “improspatam” in fiecare seara dupa dus, de prajitura pe care am mancat-o singura in ziua cand s-a implinit un an de cand il cunoscusem si in care infipsesem un bat de chibrit in chip de lumanare festiva...

Au trecut 14 ani de cand nu l-am mai vazut. Nu cred ca o sa pot uita vreodata ziua aceea. Se implinise un an de cand il cunoscusem. Cel mai greu an din viata mea, un an de cand il iubeam si de cand refuzam “sa-i dau drumul”. Acum, pe de o parte depasisem momentul critic – in mare parte cu ajutorul lui, fapt de care nu stiu cat de mult si-a dat seama - iar pe de alta parte, ajunsesem intr-un punct in care... desi ma durea sufletul de nu puteam nici sa respir, realizasem ca e momentul sa ma desprind. Sa merg, cumva, mai departe. Nu stiam nici eu cum, si multa vreme am facut-o aproape numai din inertie. Dar cu gandul asta am ajuns acasa, m-am privit in oglinda si mi-am zis: „S-a terminat”. Tot cu gandul asta am plecat in tabara la mare, hotarata sa-ncerc sa ma gandesc cat mai putin la el (nu mi-a reusit tot timpul. Contemplam imensitatea marii si, inevitabil, ajungeam sa ma gandesc la singurul om pe care-l iubeam si pe care, instinctiv, stiam ca n-am sa-l mai vad niciodata).

O parte din ceea ce sunt azi, sunt si datorita lui. M-a modelat in atatea privinte, m-a salvat in toate felurile posibile, a “dictat” anumite preferinte ale mele de mai tarziu... si, mai presus de toate, a fost prezent in gandurile si amintirile mele sub toate formele in care am avut nevoie: mai intens, mai calm, mai ocrotitor... (mai ales ocrotitor). Si-a facut toate astea fara macar s-o stie.
Uneori ma gandesc ca as vrea sa-l revad. Dar imediat realizez ca fantomele sunt triste. Si n-ar trebui sa se mai intalneasca niciodata. Ramane undeva, acolo, intr-un sertar... alaturi de zecile de scrisori si caiete ale Jurnalului pe care l-am inceput cand l-am cunoscut, in care i-am scris lui si despre el pana la epuizare, i-am spus de sute de ori pe nume, am lipit flori presate dedicate lui, am plans si am ras cu el, am rememorat toate momentele in care fusese cu si langa mine...

Prima mea dragoste :) Cat de frumoasa a fost si cat de bine imi face sa-mi aduc aminte... desi nu s-a consumat niciodata. N-a existat nici macar un sarut.
Da…. Am omis sa mentionez un lucru: el n-a stiut nimic despre sentimentele mele. Poate a simtit, dar asta n-am de unde sa stiu. Si exact asa a trebuit sa fie.

Despre cel de-al treilea (cronologic vorbind, nu din punct de vedere al importantei) n-am de gand sa scriu prea multe. Pentru ca sunt ocupata sa simt si sa traiesc. Este sufletul meu pereche, este omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume si, totodata, este omul care mi-a dat viata inapoi intr-un moment in care ma simteam ca si moarta pe dinauntru. Mi-a fost mai inainte de toate prieten, m-a ascultat cum n-o facuse nimeni pana atunci si a avut rabdare cu mine pana cand am avut curajul de a incepe o noua relatie. Si intr-o zi, mi-am dat seama ca-l iubesc asa cum nu mai iubisem niciodata.

Astazi, il iubesc mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Sunt recunoscatoare si ma simt binecuvantata pentru ca-mi impart viata cu el. Si pentru ca este sotul meu.