duminică, 30 octombrie 2011

Scurt serial despre colegii de serviciu. Miorlaita Puturoasa (II)


Eu si Miorlaita Puturoasa am ajuns simultan in departamentul unde combatem actualmente, dupa ce in respectivul departament se inregistrase un numar de 2 demisii + inca una incerta (a devenit si aia certa intre timp). Era, prin urmare, o lipsa acuta de personal si situatia trebuia remediata in cel mai scurt timp.

Criteriile erau destul de clare, cel putin in aparenta: cunostinte de lucru pe calculator si despre activitatea depozitului in ansamblu, rezistenta la stres, spirit de echipa bla bla bla. Le indeplineam pe toate si, in acelasi timp, imi doream sa lucrez la departamentul respectiv – o munca mai agreabila decat ceea ce facusem pana atunci si, in orice caz, mai «umana».

Am avut o surpriza cand am vazut-o si pe Miorlaita acolo si vreme de vreo 2 saptamani am tot stat in stres (care tinde sa devina a doua mea natura), gandindu-ma ca poate este vreo concurenta intre noi, gen care e mai buna / care invata mai repede / care se adapteaza mai bine. Nu era cazul, eram amandoua acolo ca sa ramanem si m-am mai relaxat de indata ce treaba asta a devenit clara.

Relaxata fiind, am inceput s-o observ mai indeaproape pe Miorlaita si sa trag niste concluzii nu tocmai de bine. Pentru inceput, faptura se misca foarte incet, ca intr-un permanent relanti, in contradictie cu toti ceilalti, care sunt permanent in alerta. Bine, nu spun sa fie ca Alergatorul Isteric (unul singur e suficient, for Pete’s sake), dar cand mai e putin si ne cade tavanul in cap de cat de multe sunt de facut, ea ramane la fel de lenta, calma si senina. Iar calmul nu e un semn ca gestioneaza cu sange rece situatia, ci un indiciu al faptului ca n-are niciun stres. Suna telefonul, se ridica alene de la calculator, raspunde, asculta, nu stie sa-l lamureasca pe Icsculescu de la celalalt capat al firului, asa ca ne intreaba pe mine sau pe Alergator – ii explicam, nu intelege, face ochii maaaari, raspunde cu un «ce?» aiurit, inevitabil unul din noi ii ia receptorul din mana si-l edifica pe Icsculescu. 

Lucreaza incet, incet, incet. Diplomat, ii spun sa se grabeasca, fiindca «uite, mai avem aia, aia si aia». «Nu pot sa ma grabesc, trebuie sa ma concentrez». Nu se poate concentra mai repede, aia e.
O intreb ceva ce trebuie sa aflu urgent. Iar face ochii maaaari si ridica din umeri : «Habar n-am!».
O solicit sa ma ajute sa dau jos niste cutii grele (Alergatorul nefiind prezent, ca-l lasam pe el sa se joace de-a Hercule). «Nu pot, am de facut altceva, imi pare rau!». Din tonul ei se simte ca numai rau nu-i pare. Ma lupt singura cu respectivele cutii, probabil nu intamplator am avut dureri constante in zona lombara vreme de vreo luna de zile (binecuvantat fie Voltaren-ul, ca veni vorba) .

Ii explici de zece ori o chestiune, o uita de 11 ori si nu e atenta nici cand ii explici a douasprezecea oara. Imi aduc aminte cat m-a putut enerva intr-o seara cand eram amandoua schimbul 2, iar calculele si listele de final de zi (18 la numar) erau, toate, in responsabilitatea mea (Alergatorul fiind in concediu si eu, neoficial, stapana pe bostanarie in lipsa lui).
Fara a intra prea mult in chestiuni de bucatarie interna (nu de alta, dar n-am spalat vasele :D), exista 3 liste care trebuie trimise dupa ce sunt actualizate. Le-am numit, dupa initiale, «listele LLM». Ne impartim sarcinile, eu ma apuc de calcule, ea de actualizarea listelor.
Ma intrerupe macar la fiecare 5 minute. «Greta, e ok daca fac asa? Greta, de ce imi apare asa? Greta, cum fac sa revin la pagina dinainte? Greta, acum fac lista F, cui o trimit?»
Imi pocneste capul, nu suport intreruperile cand am de facut calcule care trebuie sa fie impecabile, pentru ca vor ateriza inclusiv in inbox-ul managerului. «Nimanui », zic, numarand rapid zece oi in gand. «Nu trimitem decat listele LLM, dupa cum stii». «Adica lista F n-o trimit?»
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Are un tic verbal, pe care-l foloseste cand doreste sa para ca e atenta la explicatii (fiindca 100%  atenta nu e niciodata) : repeta ce i se spune si rosteste, cu un aer preocupat si implicat, cuvantul «cvasi». Macar de l-ar folosi corect in context. 

Va intrebati, poate, de ce nu ne plangem la sefu’, respectiv cum se face ca a ramas in departament, desi e lenesa. Well, raspunsul e acelasi pentru ambele intrebari: omul o simpatizeaza si nu face niciun secret din asta. Poate si mie mi-ar placea, daca as fi barbat: e frumusica, are un decolteu foarte atragator (pe care-l si expune), e nostima, o voce pisicoasa (de aia o cheama si Miorlaita), ochi negri si vioi care amintesc pe undeva de Chip si Dale, in totul e o combinatie de copil-femeie care poate fi foarte seducatoare. 

Ca persoana e simpatica, desi in general nu pare sa aiba foarte multe lucruri de spus. Din postura de colega de munca e cateodata insuportabila, taman pentru ca, personal, cu greu reusesc sa-mi pastrez calmul cand ii vad jemanfichismul. Ma rog, ca sa nu fiu nedreapta – are si accese de harnicie, dar foarte rare. Si, nu stiu cum se face, aceste accese nu se manifesta cand e foarte mult de lucru, ci atunci cand suntem destul de relaxati. 

Tragand linie, se poate spune ca Miorlaita se pricepe sa-si faca viata usoara. Mai are de invatat cum sa simuleze munca indarjita. In privinta asta poate lua lectii de la Eficientul Degeaba, despre care va povestesc data viitoare.

2 comentarii:

  1. Haha , cvasi Miorlaita :)) I like it :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Thanks, A.O.! :)
    Ti-am pus o intrebare la postul cu "scrisorile de sertar" ;))

    RăspundețiȘtergere