Daca luni e ziua Germaniei, astazi e ziua mea in Germania. Fix acum 4 ani, coboram cu (ingrijorator de) multe valize si genti in autogara internationala din Nürnberg. Dintr-o postura noua: nu frematand de emotie in perspectiva zilelor de concediu, cum mai fusesem pana atunci de cateva ori, ci cu inima penduland intre dimensiuni extreme: fie cat un purice de micaaa ("oare cum o sa fie? o sa ma descurc? o sa reusesc sa ma integrez? o sa-mi pot construi viata aici?"), fie umflandu-se ca un balon in care s-a pompat heliu din belsug ("de-acum, aici este casa mea").
Priveam in jur cu ochii unui copil scapat la bazarul de dulciuri. Nu cunosteam decat doua persoane din cele 80 de milioane de locuitori si nu stiam nimic, incepand cu limba germana. Ma uitam la toate cu ochii cat farfuriile si mi se parea incredibil ca lumea asta, atat de straina si de ciudata, ma va putea asimila. Sau ca voi fi eu capabila sa ma integrez in ea.
Patru ani. Multa ciocolata Ritter Sport si iaurt Almighurt in primele luni (a se revedea mentiunea despre bazarul de dulciuri). Cinci kilograme in plus pe chestia asta. Salata, salata, salata. Curs de limba germana. Hatisurile birocratiei teutone. Mult ravnitul permis de munca. Dor de casa, de familie, de catel, de prieteni, de tot ce insemna familiarul meu de atunci. Sute de aplicatii, cam tot atatea sute de refuzuri politicoase si ultracliseistice ("regretam foarte mult ca nu va putem da un raspuns favorabil..." - sa plangi de mila lor, nu alta). Cursuri, aprofundari, perfectionari. Cu timiditate, primele carti citite in limba germana. Primele job-uri. Satisfactii mici si valoroase, pe de-o parte, frustrari mari si provocatoare de junghiuri in coaste, pe de alta parte. Intre toate acestea si aproape fara sa-mi dau seama, se construieste viata mea aici.
Mai e mult pana departe. Iar departe e atat de departe, ca nu-l pot cuprinde cu privirea. Dar cred cu toata puterea ca sunt pe drumul care trebuie. Incep sa ma simt "de aici". Mi-e dor de ce-am lasat in Romania, dar sunt mai in largul meu aici decat la Piatra Neamt, unde am trait primii 18 ani din viata si decat la Bucuresti, unde i-am petrecut pe urmatorii 9. Ceea ce nu inseamna ca sunt "de-a lor". Din anumite puncte de vedere, nu cred ca voi fi vreodata, insa poate ca-n definitiv nici n-ar fi de dorit asa ceva.
Concluzii n-am. Pot spune doar ca, daca m-as intoarce in timp, as face acelasi lucru. Este cel mai important aspect: inseamna ca nu am regrete legate de virajul pe care l-am facut.
Si, in acelasi timp, este si ceea ce-mi doresc din tot sufletul pentru viitor.
Postări
Un comentariu:
Ma trezesc si eu cu aproape 2 ani intarziere sa-ti urez mult noroc pe viitor, dar acum am aterizat la postarea asta. Poate iti faci timp la un moment dat pentru o postare mai detaliata a drumului tau de la aterizarea pe meleagurile teutone pana la integrare sau, cel putin, stabilitate. Ar fi interesant.
In rest, numai bine!
Trimiteți un comentariu