Muzeul Dachau - ramasitele a peste 200.000 de tragedii

Stiam, teoretic, aproximativ la ce ar trebui sa ma astept. Citisem carti pe tema asta, vazusem filme - "Holocaust", "Pianistul", "Lista lui Schindler", "Din cenusa".... Aveam, asadar, idee despre cum trebuie sa se fi petrecut lucrurile. Dar ulterior mi-am dat seama ca nimeni si nimic nu te poate pregati pentru o vizita in ceea ce a fost primul si unul dintre cele mai cunoscute lagare de concentrare, unde au fost inchisi peste 200.000 de oameni. Si nici pentru sentimentele care-ti raman dupa asta.

Am vizitat lagarul de la Dachau in decembrie 2007. Retrospectiv, ma gandesc ca anotimpul rece este ideal (daca se poate folosi cuvantul asta) pentru a vizita o asemenea locatie. Vremea frumoasa, ciripitul pasarilor si stralucirea soarelui nu se potrivesc absolut deloc in context. Nu "cadreaza". Pentru a simti atmosfera, pentru a putea avea o cat de mica idee referitoare la ceea ce trebuie sa se fi intamplat acolo, "se cer" frig, vant, copaci desfrunziti si nori. E o apasare care face parte din decor. 

Accesul este gratuit (ar fi fost chiar culmea sa se mai perceapa si taxa). Mi s-a strans inima inca din primul moment, cand am trecut de poarta pe care au intrat sute de mii de nefericiti convinsi ca vin doar sa munceasca. 

Pentru ca, nu-i asa, "Arbeit macht frei".

Curtea e larga, n-o poti cuprinde cu privirea. 

In prima faza (si ca un fel de preambul de natura sa te pregateasca pentru interior) poti face o plimbare pe alei. Baracile arata inofensiv, sarma ghimpata e ceva destul de natural intr-o astfel de institutie si o iei ca atare, desi nu poti ignora tablita pe care scrie ca, "atunci", sarma era electrificata.

Aleea principala constituia un punct de referinta pentru prizonieri. Era singurul loc in care puteau schimba, din mers, o vorba si cu altcineva in afara de colegii de camera si astfel mai aflau vesti noi. Cu alte cuvinte, aleea era un fel de radio al lagarului, cele mai pretioase noutati referindu-se la “cat mai dureaza razboiul”, “cand ne elibereaza americanii”, “e neoficial, dar se stie deja, Germania a pierdut razboiul”. 

Intrarea in muzeu arata, si ea, destul de inofensiv.

Este momentul sa mentionez ca, in comparatie cu Auschwitz de exemplu, Dachau este considerat un muzeu mai “bland”, in sensul ca nu s-au pastrat foarte multe relicve. Predomina fotografiile, desenele realizate de prizonieri si marturii ale acestora. 

Fotografie din infirmerie

 

Dulap si zeghe - autentice 

Desigur, exista si… “celebrele” incaperi, pe care le vazusem in filme, despre care citisem, dar in fata carora am simtit ca inghet de spaima. Chiar la distanta de zeci de ani, chiar daca acum nu mai reprezinta niciun pericol pentru nimeni.

Intrarea in camera de gazare

Camera de gazare - interior

Crematoriul vechi - interior

Crematoriul nou - interior

Celula

Grup sanitar

Spalator

Un accesoriu, daca-i pot spune asa, ingrozitor. Intotdeauna pedeapsa era aplicata de doi gardieni, simultan. Detinutul era obligat sa numere loviturile cu glas tare si, daca gresea, primea cateva suplimentar.

Masa de bataie

Oftezi oarecum usurat cand intri intr-un dormitor. Arata mai…. firesc, daca poate arata ceva firesc intr-un asfel de loc.

Dar nu poti uita ce suferinte a vazut dormitorul asta. Despre cate gemete, cate lacrimi, cata agonie din cauza suferintelor si a foamei ar povesti daca ar putea vorbi si daca s-ar gandi cineva sa-l intrebe. Oliver Lustig, fost detinut (la Auschwitz, dar asta nu face diferenta in acest caz), povesteste: 

“Am văzut nu puţini deţinuţi care nu s-au lăsat călcaţi în picioare, care au rezistat tuturor loviturilor, păstrându-şi verticalitatea şi care au fost frânţi de SS-işti, în cele din urmă, prin foame. Da, au fost prizonieri care au asistat la exterminarea întregii lor familii şi au continuat să înfrunte cu capul sus nazismul; prizonieri care, supuşi la cele mai infernale torturi, au continuat să-şi păstreze demnitatea, n-au cedat, n-au trădat, dar care, până la urmă, după ani de foame animalică, chinuitoare, dezumanizaţi, au decăzut în aşa grad încât au fost în stare să fure unicul cartof din mâna bolnavilor, a muribunzilor.”

Iesi din cladire nauc. Te uiti in gol. Te opresti in fata monumentului din curte, care este o ilustrare (stilizata) a suferintei.

 

Si citesti, apoi, inscriptia de pe zid.

Nu-ti mai trebuie nici apa.

A doua zi, cand impactul isi mai pierduse putin din intensitate, am mers la Burger King. Si nu ma puteam gandi decat la cat de norocoasa sunt. Ca n-am trait atunci. Ca n-am fost evreica. Si ca mananc linistita un sandvis cald si plin de calorii, pentru care detinutii de la Dachau ar fi fost in stare sa faca moarte de om, cel mai probabil.

Am citit, am vazut, am vizitat. Si dupa toate astea, tot n-am inteles. 

Groapa comuna

DE CE?