Tristetea de a fi a doua frumusete a lumii

In seara asta s-a desfasurat finala concursului Miss World 2011. Si, urmand un sablon as zice ca destul de previzibil, coroana a primit-o o Miss din America de Sud. Miss Venezuela, mai precis. De ce ziceam de sablon - pentru ca in ultimii ani concurentele din America de Sud s-au regasit mai mereu in Top 10, daca nu chiar intre primele 3 finaliste. A devenit un trend, asa cum pe la sfarsitul anilor '90 Miss India isi adjudeca in fiecare an trofeul. Pana cand am inteles ca s-a lasat cu oarece proteste, din ciclul "da' mai lasati-le si pe altele". Ma rog, in cazul asta nu pot spune ca tin cu vreuna dintre "parti". Pentru celelalte concurente, gandul ca premiul e ca si dat trebuie sa fi fost un stres suplimentar serios; pe de alta parte, daca pur si simplu concurenta din India a fost, cativa ani la rand, cea mai... si cea mai? 

Am deviat de la subiect inca inainte de a fi intrat in el. M-am uitat la putinele (deocamdata) poze aparute pe net si, dincolo de faptul ca noua Miss World e o frumusete clasica (tipul care se incadreaza perfect in sabloanele unui astfel de concurs, unde n-am vazut niciodata castigand o frumusete ceva mai neconventionala), atentia mi-a fost mai degraba atrasa de celelalte 2 finaliste, Miss Filipine si Miss Puerto Rico. Ele sunt cele care, pret de cateva minute pe care nu mi-as dori sa le traiesc pentru nimic in lume (nu ca ar fi vreun risc :D), au crezut si au sperat din adancul sufletului lor ca vor fi cele care vor face turul de onoare la sfarsitul spectacolului. 

Ce poate fi in sufletul unei copile care se vede pierzand ceea ce fusese atat de aproape de a castiga? Nici nu vreau sa-mi imaginez. De unde mai gasesti puterea de a zambi si de a o imbratisa pe castigatoare? De unde mai ai energia de a primi meschinul (ma scuzati) premiu de consolare - o coronita minuscula si un buchet de flori cam de jumatatea celui primit de Miss? 

Aproape-mi vine sa spun ca trebuie sa fie vreun fel de dresaj la mijloc. Partial explicat si de perioada de o luna de cantonament care precede finala. Interval in care sunt permanent monitorizate, filmate, intervievate, antrenate, pregatite.... in final, cum ziceam, dresate. Sa-si struneasca sentimentele, sa-si stapaneasca emotiile, zambetul sa fie (ori sa para) autentic indiferent de situatie.... In final, cand ajung pe scena, sunt niste robotei din punct de vedere emotional. 

Si asta mi se pare incredibil de trist. E o investitie prea mare si prea riscanta, intr-un joc in care sansa si contextul au un rol mult prea decisiv.