Carnavalul teuton

Chiar dacă în perioada asta lumea e cu ochii pe Rio de Janeiro, unde se desfăşoară cel mai spectaculos carnaval din lume, să ştiţi că au şi nemţii carnavalul lor. Are o tradiţie de peste 200 de ani şi este aşteptat cu nerăbdare mai ales de către copii şi femei.

Copiii, e clar de ce. Se costumează, se pictează, interpretează roluri în scenete la grădiniţă sau la şcoală, poveştile pe care le citesc, ascultă şi îndrăgesc devin realitate şamd. 

Ok, da' femeile? Nu-i vorbă, de pictat se pictează şi ele. Am văzut în anii trecuţi nişte mostre de pantere defilând în costume de latex, pictate pe moacă de aveai impresia că numa' cât te uiţi la ele şi te muşcă şi cu nişte cozi luuuungi care băteau asfaltul în tandem cu tocurile de cinşpe.... aoleo! (Apropo, n-am percutat de ce tocuri; erau pantere, nu dropii, for Pete's sake). Sau acum vreo doi ani, o fostă colegă s-a costumat în plantă. N-am depistat care, dar ceva din lumea vegetalelor, clar. Vorba lui nenea Iancu, eu consimţeam la dorinţa femeii de a se contopi cu natura, dar imaginea pe care-o oferea era niţel apocaliptică. Doamna respectivă, în vârstă de vreo 60 de ani, era supraponderală. Bătea lejer suta de kile. Şi se înveşmântase într-un balot (pardon :D) de mătase foarte verde care-i ajungea până la glezne, îşi pusese o perucă verde şi se tamponase pe toată faţa cu sclipici. Tot verde. 

Pe cuvânt, impulsul era s-o întrebi când şi-a făcut ultima dată un control la fiere :))

Bine, acum că v-am zis de doamna cea prea-verde, trebuie să vă spun şi de bărbatul ei, şi el la vremea aia coleg cu noi. El chiar a rămas antologic. Fizic vorbind, diametral opus verzii sale jumătăţi: un tip înalt şi deşirat, cu capul înfipt într-un gât cam prea subţire. Eh, şi apare omul nostru, secondat de verzuia lui tovarăşă de viaţă.... de fapt nu apare el aşa cum îl ştiam, ci: cu o perucă până la umeri, rozzzzzz cu sclipici, purtând o bustieră cu sâni (umpluţi cu vată or something), cu fustiţă scurtă, cu şoseţele scurte rozzzzzzz şi pantofi de lac, cu toc. Roz şi ăia.

Păcat că n-am poze. Le-au propus mai mulţi să-i fotografieze, da' n-au vrut. Cine ştie, le-o fi fost teamă să nu le fure careva ideile :))

Şi da, omul se epilase pe picioare. OMG şi WTF defineau cel mai bine expresiile mutrelor celor care  dădeau cu ochii de el. Mai nasol de departamentul nostru, că trebuia să colaborăm cu el şi toată ziua am făcut eforturi să mă adresez omului uitându-mă la el fără să-l văd, ca să zic aşa. Că dacă l-aş fi văzut, i-aş fi rănit iremediabil sentimentele, în sensul c-aş fi râs vreun sfert de oră fără să mă opresc.

Dar, în afară de costumaţiile mai mult sau mai puţin inspirate (ceea ce, după cum spunea Victor Bălosu din "Moromeţii", "devine după facultăţi"), femeile mai au un motiv să aştepte cu nerăbdare carnavalul. Mai exact prima zi a acestuia, când, potrivit tradiţiei, ele au dreptul de-a săruta orice bărbat doresc şi, de asemenea, au dreptul de a-i tăia cravata. Aşa, pur şi simplu. Cu foarfeca. Se duc la ei, le spun rânjind "Schnipp, schnapp, Krawatte ab" (un fel de "cioc boc, cravata jos") şi harşti, o taie de la jumătate. Nu e loc de supărare, ghinionul tipului care şi-a găsit tocmai în ziua aia să poarte cravată sau care n-a dat dovadă de suficientă prevedere încât să-şi pună o cravată veche, la care ar renunţa fără jale :))

Totuşi, fapta este amendabilă, dacă se petrece fără consimţământul purtătorului de cravată. Cu amendamentul că, dacă "victima" sărbătoreşte la rândul său carnavalul, îşi pierde dreptul de-a reclama la tribunal pierderea de-gât-legăului :))

Altminteri, în oraş e fain ce se întâmplă. Se organizează parade ale cluburilor şi asociaţiilor din regiune, copiii aruncă bomboane în trecători, ninge cu floricele de porumb şi confetti, se cântă, se dansează. 

Pozele sunt de-acum câţiva ani, din Bayreuth, unde locuiesc.