Nici azi

Mă gândisem să scriu un text despre două tipuri de iubire, dar nu pot, cum nici săptămâna trecută pe vremea asta n-am putut scrie ce-mi pusesem în cap.

Nu pot scrie ce voiam, nu după ziua de azi, care-a adăugat sinistrului bilanț al celor care-au murit în urma incendiului din clubul Colectiv încă nouă persoane. 

Încă nouă vieți care s-au frânt, încă nouă familii care sunt în infern. Irațional, sperasem că din moment ce-a trecut o săptămână și pe răbojul morții nu s-a mai adăugat nicio crestătură, vor scăpa. Mutilați fizic și marcați psihic, dar vor trăi. Da, citisem avertismentele medicilor care din capul locului au vorbit despre niște praguri critice și au spus că foarte probabil vor mai muri dintre supraviețuitorii de moment, dar... sperasem.

Pentru acești nouă n-a fost să fie. Și-au trecut printr-o săptămână pentru care cuvântul ”calvar” e doar o nevolnică subestimare. Iar familiile lor... Doamne, nici nu vreau să-mi imaginez prin ce trec. 

Sunt cam incoerentă. Știți, nu mi-au plăcut niciodată poeziile lui Adrian Păunescu. Dar azi, când tot dădeam refresh paginii Mediafax-ului și vedeam cum cifra 37 devine 38, apoi 38, 39... 40, 41, într-o succesiune oribil de rapidă, fix versul ăsta mi-a venit în cap: ”Ia priviți-i cum se duc... ia priviți-i cum se sting”. 

Și mi s-a făcut inima ghem.

Am fost la biserică azi și-am aprins și pentru aceia care mai trăiesc o lumânare. M-am rugat pentru ei. Mi-e ciudă că nu pot face mai mult. 

Dumnezeu să-i ierte pe cei plecați și să-i odihnească în pace, de năprasnică moarte au avut parte...