marți, 3 noiembrie 2015

Leacul meu, liniștea mea


Am tot amânat să scriu povestea celui de-al nouălea concert dirijat de Zubin la care-am avut norocul și fericirea de-a fi prezentă. Ba eram prea obosită, ba agasată de una sau alta, ba nu mă simțeam în stare, ba n-aveam inspirație, ba îmi venea o idee de text care mi se părea mai adecvat momentului... 

Nu că-n seara asta aș fi pe șapte cai. Nu reușesc să mă detașez de tragedia petrecută vineri seara în București. Una dintre victimele care luptă pentru viața lor, având arsuri pe o suprafață de 45% din corp, mi-a fost cândva colegă. Dar nu numai din cauza asta mă simt atât de... nici nu știu cum - tristă, furioasă,  neputincioasă, frustrată, degeaba... ci din peste 200 de motive. Peste 200 de oameni, în parte copii, care-au dat ochi cu iadul. 31 dintre ei au plătit obolul și au trecut dincolo. Măcar acum nu-i mai arde și nu-i mai doare, dar asta nu face să fie mai ușor... dimpotrivă.

Așa că m-am gândit să-mi caut liniștea acolo unde-am găsit-o de-atâtea ori :) Am dat drumul Concertului de pian nr. 3 de Beethoven (este absolut superb, deși mai puțin cunoscut decât ”Imperialul”) și mi-am chemat amintirile. 


Au trecut aproape două luni, dar n-am uitat nimic din seara aceea. Îmi aduc aminte de fiecare emoție, fiecare moment în care am uitat să respir, fiecare zâmbet, fiecare clipă în care mi-am lăsat inima să asculte și privirea să învăluie scena unde se crea o muzică nesfârșit de frumoasă, care-ți pătrunde până-n rărunchii sufletului și îți dăruiește o efemeră, dar neprețuită clipă de măreție. 

Simfonia de Cameră Nr. 1 de Arnold Schönberg nu-mi spune mare lucru - și nici nu mă așteptam s-o facă. Este o lucrare modernă, iar eu nu mă regăsesc în acest gen de muzică. Nu prea o înțeleg, asta-i problema - sau poate nu i-a venit momentul. Nu mă grăbesc. Încumetându-mă la un joc de cuvinte, aș putea spune că muzica clasică își are timpii ei. Va veni poate și vremea în care voi gusta compozițiile moderne; până atunci le ascult și încerc să le simt, atât cât îmi permite nivelul actual de înțelegere al acestei muzici.
Personal, în seara aceea am considerat-o ca un fel de aperitiv pentru festinul ce urma să vină.

Fără a avea pretenția că sunt o cunoscătoare de muzică clasică în general sau a compoziției lui Mahler în special (raportându-mă la mine însămi, și una și alta mi s-ar părea o intolerabilă și nejustificată aroganță), pot spune că lucrările acestui compozitor au o rezonanță aparte în sufletul meu. În primul rând, simfoniile mahleriene sunt copleșitoare și impresionante; mă fac să mă simt mică, dar în sensul bun al termenului. Gravitatea muzicii, tonalitățile aspre, efectele contrastante, alternanța dintre șoaptele emise de corzile abia atinse ale viorilor și bubuitul tobelor și timpanelor - pentru mine este fascinație în stare pură. Esența fascinației, dacă vreți. De-a lungul unei simfonii trec prin atât de multe stări diferite, încât la final mă simt absolut împlinită: timp de câteva zeci de minute am trăit cu adevărat la maxim, mulțumesc frumos, în clipa asta am totul! 


De asemenea, compoziția lui Mahler are și-o deosebită importanță sentimentală pentru mine. La primul concert dirijat de Zubin la care-am fost, în urmă cu exact zece ani, s-a interpretat Simfonia a VI-a (”Tragica”). La concertul din februarie 2013, la finalul căruia urma să-l întâlnesc în culise, a dirijat Simfonia a II-a (”Învierea”), iar în acest concert, succedat de o nesperată și cu atât mai emoționantă sesiune de autografe în cadrul căreia mi-a zâmbit și mi-a privit în suflet, a dirijat poate cea mai surprinzătoare lucrare de Gustav Mahler - Simfonia a IX-a. 

De ce spun că este surprinzătoare - este o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare (aspect cu totul atipic pentru Mahler, cel puțin din experiența mea). De pildă, gândindu-mă la concertele trecute, mă pregătisem moral să mi se ”prăvălească” toată percuția în cap, dar de data asta nu s-a întâmplat. Contrastele nu au lipsit, dar au fost mai puțin surprinzătoare. Mi-am lăsat gândurile să zboare unde-au vrut ele, într-un acompaniament perfect. L-am contemplat pe Zubin și am zăbovit îndelung cu privirea asupra baghetei lui, care se mișca aproape imperceptibil, pe alocuri insuportabil de încet. Am simțit cum se scurge din mine tot stresul acumulat și cum energia pozitivă îi ia locul. Confort sufletesc, asta am experimentat. 

Adagio-ul din final a fost, așa cum însuși Mahler menționase în partitură, ”foarte lent și reținut”. Atât de lent, încât sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze.
Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo.

Se îndreaptă spre culise și revine de câteva ori, în ovațiile tot mai puternice ale publicului. Pășește ezitant, sprijinindu-se în baston. Dar asta nu-i ia cu nimic din măreție, din care încă o dată a dăruit tuturor celor prezenți. 
Atunci, acum și pentru totdeauna, Zubin este un olimpian. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu