miercuri, 25 noiembrie 2015

Dezinsecție în departament: cum am scăpat de Plodul Incurabil


Spre nedisimulatul meu entuziasm, iată că scriu postarea asta cu vreo câteva zile mai devreme decât aș fi tras nădejde. Dacă vă aduceți aminte, spuneam nu cu mult timp în urmă că vă voi povesti mai detaliat despre imposibilul Plod Incurabil, de îndată ce-și încheie stagiul în departamentul meu. Asta era planificat să se întâmple pe 1 decembrie. Însă ultimele lui isprăvi i-au umplut paharul lui Musiu Șarl, care a decis că Plodul își va încheia prematur socotelile în secția noastră. Următoarea ”stație” unde are de efectuat stagiu obligatoriu este la Retur. Mă rog, nu că m-ar interesa asta - poate să fie oriunde, numai nu pe capul meu, că peri albi mi-a scos și pilaf din nervii mei a făcut. 

În două luni și jumătate, cât a fost la mine, s-a făcut remarcat exclusiv prin puturoșenie, tupeu și o obrăznicie soră cu nesimțirea. N-am reușit să-mi impun autoritatea (aia care e, atâta câtă e) și-am crezut că am eu o problemă. Team leaderii noștri mi-au explicat însă că nu e vorba de mine personal; el nu ascultă decât de șefime. Orice i-ar spune cineva e zero, dacă respectivul nu e vreun șef. M-am mai liniștit auzind asta, că deja m-apucasem să-mi imaginez parascraci referitor la ce părere și-o face Musiu Șarl despre faptul că nu pot stăpâni nici măcar un practicant de 22 de ani.

Sinceră să fiu, nici nu știu cum aș putea povesti despre individul ăsta ca să exprim cât mai fidel dimensiunea pacostei care este. Așa că o să redau punctual câteva întâmplări.

1) A butonat aiurea la imprimanta cea mai importantă din departament - am patru, dintre care esențială este cea pentru printat facturi. De oricare dintre celelalte trei mă pot lipsi, cel puțin temporar, dar de cea pentru facturi nu. Nu pot lucra nimic în absența ei, pentru că operez constant în conturile clienților și ceea ce fac se concretizează în generarea unor noi facturi - coduri noi, numere de tracking schimbate, accesarea stocului din depozitul principal pentru a solicita eventuale articole necesare în vederea completării comenzii , stornare etc - pentru orice am nevoie de imprimanta aia.
Bun, și Plodului îi cășunează să simuleze ceva, un ceva absolut inutil, dar care la o adică putea da scula peste cap. ”Vreau să văd dacă merge să fac aia și aia”, zice din senin. Ridic o sprânceană: adică de ce-ai face așa ceva? ”Ca să văd cum e”. Nu e cazul, nu ai nevoie de asta și poți face stricăciuni pe acolo, răspund. Mai cheltui două minute ca să-i explic ce s-ar putea întâmpla, el zice ”ok, alles klar”. Peste alte câteva minute, dinspre imprimantă se aude un ”biiiip” prevestitor de belele, iar pe display rânjea sfidător o eroare: Plodul făcuse exact ce-i spusesem să NU facă.
La naiba, nu ți-am zis să nu??!!! ”Ba da, dar m-am gândit că spui doar așa”. SHIT! Mă opresc din ce făceam, sun la Suportul Tehnic, stau vreun sfert de oră la telefon cu un tip de-acolo, care m-a ghidat cum să dreg tâmpenia. Bineînțeles, au aflat toți de isprava nătărăului, fie și numai pentru că m-au văzut gata să fac implozie de nervi și-au vrut să știe de ce. 

2) În interval de vreo două ceasuri, a făcut 8 (opt) greșeli similare, bulibășind la modul sinistru niște comenzi, deși la prima dudă îi explicasem ce și cum și-l rugasem să fie atent; a zis ”alles klar” și-apoi a mai comis încă șapte. De cap îmi venea să-i dau ”alles klar”-ul.

3) În altă zi, a făcut alte greșeli (de fapt, n-a fost zi în care să nu dea măcar câte-o chiflă). Îl atenționez, îl poftesc să caște ochii (erau greșeli de neatenție, nu de neștiință), la care ipochimenul se ofuscă: ”mereu mă bănuiești pe mine! De ce trebuie să fiu eu vinovat de tot ce merge prost aici?” Mvai, uite unde era victima. Iote-aici în sistem, e ăsta userul tău sau ba? Da, este. Și-atunci?? ”De unde să știu eu... a greșit sistemul”. E clar, sistemul are ceva cu el, e un complot general!

4) Știind că-i de datoria mea să-l păstoresc, și pe de altă parte fiind nițel masochistă cred, n-am abandonat demersul de a-i explica una-alta, pe măsură ce apăreau situații noi. Notițe nu și-a luat niciodată, deși îl îndemnasem s-o facă; sunt foarte multe informații, protocoale, proceduri șamd și nu le poți ”cuprinde” dacă nu le notezi de la început. Bun, nu-l puteam obliga să scrie, dar nici să explic de cinci ori același lucru nu eram dispusă. Așa că încercam măcar să fac apel la memoria lui; dacă mă-ntreba ce să facă în cutare caz, spuneam ”am mai avut situația asta, îți amintești cum ți-am explicat că se rezolvă?”. Evident, nu-și amintea niciodată. Ca să-i spună apoi unuia dintre team leaderi - în prezența mea - că fac ”jocuri psihologice” cu el, am încheiat citatul. ”Mereu mă întreabă cum se face una sau alta, în loc să-mi spună!”. Da' ce-s eu, frate, bandă de magnetofon cu normă-ntreagă?!

5) La un moment dat, am început să am senzația că face intenționat anumite chestii, știind că mă enervează. Oi fi paranoică, mi-am zis, nu poate fi chiar atât de tâmpit. ”Ba cred că ai dreptate, am observat și eu asta”, mi-a zis șefa mea directă atunci când i-am spus impresia mea. Na bravo, bună treabă.

Ar mai fi multe, multe de povestit, dar cred că cele de mai sus sunt suficiente pentru a-l portretiza. În rezumat: indolență, nerușinare, sfidare și puturoșenie. Marțea trecută - pe 17, deci - urma să predea un raport de practică, despre care știa de la bun început că trebuie să-l facă. Avea de ales o temă, un singur subiect din tot ce presupune activitatea în departament, deci s-ar zice că nu era mare scofală. Luni, așadar cu o zi înainte de termenul de predare, a mâzgălit ceva în Word și mi-a dat să citesc. Cinci rânduri mulsese din el, într-un stil absolut dezlânat, de fapt era o singură frază. 

- Nu poți să-i predai șefului așa ceva, zic.
- De ce nu?, se miră pe un ton aproape jignit, cum adică, dom'le, nu apreciez prestația lui...
- Pentru că ăsta nu e un raport, e... o frază, fără cap și fără coadă, n-ai atins punctele esențiale ale temei, practic nu se înțelege nimic. 
Oftează teatral, parcă exasperat de intransigența - sau prostia? - mea.
- Bine, dacă zici tu (dacă zic eu, ați remarcat nuanța, da?). Spune-mi ce mai trebuie să scriu. 
Dau ochii peste cap, îmi crește tensiunea. Era cazul să știe demult ce trebuia să scrie. Alesese cel mai banal subiect, și se presupune că din moment ce fusese alegerea lui, stăpânea problema. Dar îmi calc pe inimă și-i enumăr scurt aspectele pe care trebuia să le detalieze. 
Se holbează bovin, de parcă văzuse un măgar pe schiuri.
- Păi cum să scriu eu toate astea?
- Așa bine.... cum se scrie. Nu ți-ai luat notițe, deci bănuiesc că ai în cap toate detaliile. Nu?
- Îhâmmm. Nu știu. Dictează-mi tu. 
Lăsând la o parte impertinența solicitării, nici măcar un ”te rog” n-a nimerit să zică.
- Nu pot face asta, i-am spus, nu am voie să-ți dictez ceea ce, după aproape trei luni în care ai făcut zilnic chestia asta, ar trebui să știi. 
Nu mințeam. Rolul meu într-o astfel de situație este să citesc, să dau un feedback general de tipul ”cutare chestiune nu a fost inclusă, aici ai putea da un exemplu concret” șamd, însă nu e permis să dai mură-n gură. Am mai avut trei practicanți, deci știu care sunt cerințele. 

A doua zi, când ar fi trebuit să predea raportul, a sunat și-a anunțat că e bolnav. Moment în care paharul lui Musiu Șarl a dat pe dinafară. 

PS: da' mult am mai scris, frate, aveam eu dreptate că va fi un adevărat demers purificator să povestesc despre el după ce s-a cărat :)) 
PPS: din câte știu, n-a predat raportul. Sunt foarte curioasă cum o s-o scoată la capăt, pentru că mâzgăleala aia nu va fi în niciun caz acceptată, iar fără raport nu i se consideră încheiat stagiul :D 
PPPS: refrenul preferat al colegilor este că Greta face jocuri psihologice :))) 

6 comentarii:

  1. Plodul Incurabil imi aduce aminte de ultimul student pe care l-am avut de pastorit pentru lucrarea de master.
    Un super tip daca ar fi tebuit sa stam doar la cafea si sa vorbim nimicuri.
    De cum incepeam treaba era un chin. Iar eu nu cred ca sunt la fel de diplomata ca tine: :)
    Imi aduc aminte la inceputurile colaborarii nostre i-am dat o carte de mecanica cuantica in care i-am notat intre ce pagina si ce pagina trebuie sa citeasca un mod de solutionare al unei probleme. Apoi i-am dat o veche lucrare de licenta in care se aplica rezolvarea aia unui caz punctual.
    Si i-am zis ca aceeazi rezolvare tre sa o aplicam si cazului pe care lucreaza el si am vorbit pana mi-a cazut limba despre particularitatile lui.
    Bun.
    Il vad ca isi face o cafea, se aseaza picior peste picior in fotoliu si se apuca de citit cartea de mecanica cuantica precum un ziar de barfe :)
    Chestia aia o predam in fiecare an studentilor si cu toate astea era deja traditie ca in fiecare an faceam tot calculul cap coada cu creionul pe hartie sa fiu sigura ca nu ma balbai aiurea. Ca nu era deloc ceva simplu. Pagini si pagini intrebi de operatori, vectori Ket si Bra si alte lucruri nu tocmai de matematica conventionala.
    Dar nu...studentul meu care era convins ca problema se rezolva dintr-o privire.
    I-am si zis o data ca poate ar trebui sa faca calculele complet pe hartie ca sa urmareasca mai bine rezolvarea dar mi-a taiat-o din scurt ca nu e nevoie.
    No mi-am zis ca exista si oameni geniali care rezolva probleme de valori si vectori proprii in minte deci sa nu fiu rea.
    Dupa vreo ora m-a anuntat ca stie tot.
    Cand a trebuit sa aplice "tot-ul" ala s-a dovedit ca nu stia nici macar semnificatia simbolurilor din formule :((
    Dupa o luna in care l-am tot rugat sa se ocupe de intelesul calculului tot nu s-a urnit sa puna creionul pe hartie.
    M-am dat batuta si i-am facut eu tot calculul pe tabla de la cap la cap.
    Evident ca nu si-a luat nici o notita ci a stat tolanit picior peste picior cu cafeaua in mana si m-a admirat in timp ce eu am umplut de vreo zece ori tablele din laborator.
    Si cam asa a decurs tot anul nostru impreuna.
    Un deliciu.



    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu credeam despre mine că-s răbdătoare.... dar tu ești un monument al răbdării. Cum de te-au ținut nervii să-i faci tu calculul? Iar el să se uite la tine în timpul ăsta?! Vai de mine, incredibil, ce nesimțit....

      Ștergere
  2. Verflixt,ca să-l citez pe fiu-meu,ai avut ceva de răbdat,chiar că te-a tras cu cheia două luni și ceva.

    Carmen

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Foaaarte bună exprimarea cu ”trasul cu cheia” :)) Fix asta mi-a făcut :))
      Apropo, mă sună ieri o tipă de la Retur, să lămurim o chestiune. Clarificăm problema în două minute, apoi ea oftează. ”Greta... cum ai rezistat? Că nouă aici deja ne vine să-l strângem de gât” :))))) Oh, ce bine o înțeleg, săraca fată :))

      Ștergere
  3. Acu’, de curiozitate, stagiul ăsta a fost plătit?

    Altfel, să ştii că sunt mulţi angajaţi care fac la fel. Şi nu, nu sunt concendiaţi. Pentru că…habar n-am. Poate nu vine alt fraier pe un salariu atât de mic acceptat de el. :D

    Iar tu meriţi un concendiu prelungit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Abia acum am văzut comentariul tău :)
      Nu, stagiul n-a fost plătit, ci era parte integrantă obligatorie dintr-o specializare în logistică pe care o face individul. Nu reușesc să înțeleg însă cum de a fost acceptat pentru specializarea respectivă (care durează 2 ani) și mai ales cum de-a trecut de perioada de 3 luni de probă...

      Ștergere