Mama impostoare

Ieri după-amiază m-am dus într-un magazin de tip drogherie. Ajunsesem la concluzia că-mi trebuie o pudră compactă, o cremă de ochi și încă vreo câteva mărunțișuri. Cu toate că știam ce vreau, am avut nevoie de ceva timp să mă decid între nuanțele ”beige” și ”sand beige”, care în cutie păreau aproape identice, dar pe piele nu prea. 

De la raftul din spatele celui unde mă aflam eu, am auzit răstindu-se o voce cavernoasă, despre care pot spune că m-a înfiorat. Voce aspră și gâjâită, de fumătoare înveterată.

- De câte ori să-ți mai spun că nu mă interesează? Nu mă interesează absolut deloc. Ai înțeles? Nu mă interesează.

Interlocutorul, căci trebuie să fi avut unul, nu se auzea. Poate vorbește la telefon, m-am gândit și m-am întors la bejurile mele.

- Lasă-mă în pace, nu ți-am spus că nu mă interesează?

Vocea cavernoasă a căpătat un chip, de după raft apărând o femeie la vreo 40-42 de ani, tipul de om uscat. Tunsoare scurtă, în stil cazon, nemachiată, îmbrăcată comod, dar auster, în nuanțe închise. Ochelarii cu rame mari și lentile fumurii îi accentuau cenușiul feței. Părea să fie exact genul de persoană pe care nu-ți dorești nici măcar s-o cunoști, cu atât mai puțin s-o ai în anturaj. Genul de persoană a cărei simplă apariție e de natură să te crispeze.

- Hai mai repede, cât să mai stau după tine?

Deci nu vorbea la telefon. Încet, cu pași ezitanți, a apărut un băiețel căruia i-aș fi dat vreo 6-7 ani. Avea obrajii roșii și ochii triști. S-a uitat pentru o secundă la mine, apoi și-a plecat privirea și-a urmat-o pe femeia care, din păcate pentru el, probabil că era maică-sa.

Am ales pudra și m-am mutat la alt raft, căutând diverse. 

- Băiete, nu mă interesează. Te rog să mă lași în pace. 

Ca și mai devreme, din partea băiețelului nu se auzea nimic. Mă întrebam dacă nu cumva individa poartă conversații imaginare sau poate copilul o fi vreun extraterestru care comunică la nivel mental. 

- Lasă-mă în pace. Du-te de aici, mai am de  făcut cumpărături.

Măcar nu i-a mai spus că n-o interesează, indiferent ce.

- Nu trebuie să-mi spui nimic. Nu mă interesează.

Oh. 

- Ți-am spus să mă lași în pace, da?

Îmi venea s-o zgâlțâi, să țip la ea să nu-l mai chinuie. Să vorbească frumos cu el. Să fie recunoscătoare că-l are. Să aibă răbdare. Să-l iubească. 

Îmi venea să-l iau pe cel mic în brațe și să fug undeva cu el, să-l ascult ore-n șir povestindu-mi ceea ce pe maică-sa n-o interesa.

Au dispărut din proximitatea mea, dar l-am regăsit pe băiețel la scări (raionul unde fusesem se afla la primul etaj). Stătea pe jos și aștepta. O lăsase în pace.

La casă, am auzit-o din nou gâjâind undeva în spate.

- Hai, ajută-mă, pune astea pe bandă. Ai nevoie de ceva?

Niciun răspuns, poate cel mic a făcut doar semn din cap.

- Bine, atunci du-te de aici și așteaptă-mă în față.

N-am mai suportat tonul de stăpân de sclavi și m-am uitat urât la ea. A băgat de seamă, dar nu cred că a impresionat-o.
Sau mai bine-zis, n-a interesat-o. Nu-i păsa ce avea propriul copil de spus, de ce-ar fi interesat-o că o necunoscută se uită strâmb la ea?

Am și-acum în fața ochilor privirea tristă și hăituită a băiețelului. Îmi doresc să nu fi fost maică-sa. Dar mă tem că era. 

De fapt, biologic se poate să fi fost. În alte sensuri însă, era o impostoare.