miercuri, 21 septembrie 2016

Dialoguri conjugale


Eu și dumnealui jupânul beneficiem de avantajul că, pe lângă faptul că avem și unele hobby-uri comune despre care putem vorbi, ne găsim aproape întotdeauna ceva de sporovăit, inclusiv în contexte și pe teme inedite. Așa a(m) fost de la început și asta nu s-a schimbat în cei aproape 12 ani de când ne cunoaștem. 

După o vizită conjugală într-un weekend - a lui, de data asta - plecăm fiecare la treaba proprie. Eu pe plantația binecunoscută, el în localitatea unde are serviciul și cea de-a doua locuință. Profităm de avantajele tehnologiei și vorbim la telefon în timp ce suntem amândoi la volan, sănătate și zile senine cui a inventat Bluetooth. 
- Așa, deci să nu uiți să-ți faci programare la dentist pentru controlul periodic.
- Nu uit, zic, contemplând un tractor care mergea cu 20km/h și-n spatele căruia participam de nevoie la raliul melcilor. 
(Între timp evident c-am uitat, hm).
- Nu mai ești la doctorul P., nu?
Oftez melancolică. Doctorul P. a fost primul meu stomatolog în Germania și, pe lângă faptul că semăna scandalos de bine cu Alain Delon, era și posesorul unei voci absolut seducătoare. Putea să-mi citească din cartea de telefon sau să-mi descrie cu lux de amănunte ce instrumente folosește pentru un tratament de canal, că nu m-ar fi deranjat deloc - ba dimpotrivă :D
- Nu mai sunt, se ocupă numai de implantologie de vreo doi ani. Acum sunt la dr. Lang. 
- Lang nu era un personaj din ”Ion” de Rebreanu?
Mă concentrez să-mi aduc aminte, în fond am luat 9,75 la bacalaureat cu romanul modern al lui Rebreanu. Mândria mea e-n joc.
- Nu cred, mai degrabă din ”Răscoala”. 
- Nici vorbă! Roza Lang o chema și era soția notarului, aia care-a avut o aventură cu Titu Herdelea. 
Mda, Greto, bravo ție. Poate n-ar strica să mai dai o dată bacalaureatul. Mai evocăm niște personaje din celebrul roman și-mi împrospătez memoria ruginită. Reflectez câteva clipe, după care am o revelație și mă pufnește râsul. 
- Uită-te și tu la noi, zic. Fiecare în mașina lui, în drumul spre serviciul său din Germania... și vorbind despre ”Ion” de Liviu Rebreanu. 
- Corect, într-un fel e ca atunci când am venit de la expoziția aia...

... în vara lui 2005, Muzeul Național de Artă al României găzduia expoziția temporară ”Umbre și Lumini. Patru secole de pictură franceză”, pentru care fuseseră împrumutate 77 de tablouri de la marile muzee din Paris. Niciunul dintre noi nu e cunoscător în domeniu, dar am vizitat expoziția și ne-a plăcut, în special partea impresionistă. N-am priceput de ce o mușama cu pătrățele albastre era expusă ca fiind operă de artă modernă, însă cum spuneam, suntem profani (și niște azini, vorba lui Caragiale). Am plecat de acolo sub impresia tablourilor de Monet și Degas (pe care ne-am dus să le mai vedem o dată înainte de-a pleca, pentru a nu rămâne cu amintirea antemenționatei mușamale). 

Seara urma să ajungem acasă la jupân și am luat trenul. Un personal hiper aglomerat, plin de călători de factură cel puțin pestriță. Navetiști blazați, țărani încărcați de papornițe de rafie și mulți rromi care jucau cărți și mâncau semințe de floarea-soarelui, aruncând evident cojile pe jos. În câteva minute se formase un adevărat covor de coji, pe podeaua oricum atât de murdară încât se putea doar specula culoarea inițială.

Nu am găsit nicăieri locuri - și poate nici n-ar fi fost de dorit, având în vedere că nici banchetele nu mai fuseseră spălate din timpuri imemoriale - așa încât ne-am așezat pe scări, trenul fiind din acela cu două nivele.
Ne uitam la țiganii care jucau cărți, vorbeau tare și scuipau cojile de semințe pe jos și vorbeam despre experiența de care avuseserăm parte în ziua aceea. Despre culorile din picturile lui Monet, despre liniile aparent fără sens, în realitate deloc întâmplătoare, din schițele lui Picasso. Despre expresivitatea portretelor lui Cézanne, despre litografiile lui Toulouse-Lautrec.

Un călător râde zgomotos și vulgar, se pare că a câștigat la jocul de cărți. Ne readuce în realitate și privim peisajul insalubru din jurul nostru. 
- Incredibil. Stăm pe jos, în aerul sufocant dintr-un tren mizerabil, înconjurați de oameni care scuipă coji de semințe pe podea.... și noi vorbim despre Monet și Picasso. 

QED, s-ar putea concluziona :) Așa eram, așa suntem. Putem vorbi despre orice, aproape oricând și aproape oriunde. 

4 comentarii:

  1. Multi inainte! Ani impreuna, adica! Pentru mine, sunteti un model, imi pareti un cuplu cozy, care evident, are si conflicte, dar momentele astea, face ca disconfortul in urma unei discutii, mai putin placute, sa merite!
    Vreau sa fiu ca voi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Săru'mâna! :) Presupun că am avut doar noroc :)

      Ștergere
  2. Dar mi se par atat de pline de familiar si de caldura si de iubire astfel de momente si de conversatii :)
    multi ani inainte, sanatosi si iubareti!
    Cris

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumim :) Și noi ne amintim cu plăcere de ele.

      Ștergere