Nu-mi vine să cred că a trecut jumătate de an de la ultima postare din leapșa-foileton. Asta e cumva o veste bună, în sensul că am avut suficiente de povestit și n-a fost nevoie să fac apel la ea (după cum am mai spus, o păstrez în mare parte ca ”soluție de avarie” pentru lipsa de inspirație). Astăzi nu e cazul, aș avea ce scrie la o adică, dar m-am gândit să dau jos totuși păianjenii adunați pe ea... și să scriu despre înaltele (vorbă să fie) școli absolvite, îndeplinind astfel tema cu numărul 22.
Despre grădiniță și școala generală presupun că nu e nevoie să menționez. Aș preciza însă că nu mi-a plăcut deloc matematica. Un rol esențial în repulsia mea pentru această materie l-a avut și diriginta, o nemernică despre care am povestit mai demult, aici - și despre care am aflat, cu această ocazie, că a procedat similar și cu alți elevi. Cu un alt (gen de) profesor, sau mai bine-zis de om, poate alta ar fi fost relația mea cu matematica. Sau poate nu, dacă e s-o cred pe-aia cu ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.
Am intrat la un liceu teoretic, pe care l-am ales, la concurență strânsă cu un altul, pe criteriul că-mi place clădirea. Aha, atâta minte (nu) aveam la 14 ani. Întâmplător, era și cel mai bun liceu din județ, dar nu asta a atârnat în balanța înțeleptei 😏 mele decizii. Mama a avut încredere în mine și am intrat fără probleme, la o clasă de limbi străine. În doi ani, eram aproape analfabetă la matematică. Dar îi citisem pe Chaucer și Milton, recitam din cronicari, scriam eseuri în franceză și alte îndeletniciri la fel de, aș spune acum, nepractice și prea puțin utile.
În clasa a IX-a am hotărât că vreau să devin jurnalist. N-a fost o decizie luată pe stilul clasic, altfel spus nu voiam deloc să devin ”ca Andreea Esca” și oricum nu aveam modele în branșă. În retrospect, cred că am fost nițel ”programată” de niște... asistente medicale, de altfel deosebit de drăguțe, peste care-am dat într-un laborator când m-am dus să fac niște analize.
Erau două, tinere și prietenoase, și-n timp ce una din ele îmi făcea treaba pentru care venisem, cealaltă mă ținea de vorbă. În ce clasă ești, la ce liceu, ce hobby-uri ai, de-astea. Și în timp ce mă asculta melițând, zice dintr-odată: ”Extraordinar, ce frumos povestești”. ”Așa e”, răspunde colega ei, terminând treaba și privindu-mă atent. ”Și pe lângă asta, ai și față de ziaristă”.
Nu știam eu ce înseamnă să ai ”față de ziaristă”, dar ideea mi-a rămas și n-am mai renunțat la ea. Am absolvit, prin urmare, Jurnalismul.
Ce pot spune, îmi pare și nu-mi pare rău. Pe de-o parte, asta mi-am dorit și mi-a plăcut cu adevărat facultatea. Am profesat trei ani și, strict din punct de vedere profesional, rămân până la noi ordine cei mai frumoși ani din viața mea. Pe de altă parte, dacă aș fi studiat ceva mai cumsecade - Limbi Străine, de exemplu - mi-ar fi fost mai ușor în noua mea viață din Germania.
După licență, pesemne că nu mă plictisisem de citit mii de pagini, așa că am dat examen de admitere la un masterat în Comunicare & Relații Publice și-am mai pierdut trei semestre și pe-acolo. Am învățat lucruri interesante, dar care nu mi-au fost nicăieri de trebuință.
Și cam pe-aici m-am oprit cu școlarizarea. Asta dacă nu pun la socoteală cursul de germană, care e cu totul aaaaltceva :)) Concluzii nu am. Afară poate doar de faptul că mi-ar fi prins bine un consilier de orientare profesională, cum există acum. În același timp însă, am oarece îndoieli că ar fi fost capabil să-mi scoată din cap ideea implementată de asistente :))
Postări
4 comentarii:
Zilele trecute ma gindeam asa, la anii de scoala, si am avut revelatia ca am urit gradinita, mi-a placut scoala primara, mi-a placut mult gimnaziul, am detestat primul liceu, l-am fluturat pe al doilea si am adorat facultatea.
De ce nu mi-a placut liceul? Pentru ca era unul de mate-fizica, foarte bun, foarte serios, unde am intrat cu brio la o clasa de MF...dar am plins in fiecare seara in primele 3 luni pentru ca nu reuseam sa ma adaptez. Colegii mei erau foarte buni la mate si fizica, in timp ce eu visam la cai verzi pe pereti - româna si istorie. Evident, eram cea mai buna din clasa la materiile astea (ceea ce nu era greu fiindca nu aveam concurenta). Treapta II am picat-o cu nota mare, ceea ce mi-a permis sa intru la un alt liceu de MF, specialitate mecanica. Clasa buna, dar mult mai accesibila, nu ma mai simteam strivita de stiinta celorlati. Am inceput timid, sa le spun parintilor ca vreau sa dau la ASE si nu la Poli. Nu stiu daca as fi avut cistig de cauza daca n-ar fi venit Revolutia dupa primul trimestru.
Bref, am dat la ASE, am intrat si m-am simtit formidabil in fiecare din cei 5 ani + 1 de master.
Bun, cu ce am ramas din toti anii de studiu: mi-am dat seama ca am avut noroc ca n-am facut Filologia sau Istoria. Eram buna doar pt ca ceilalti erau slabi. Literatura musteste de romane pe care nu le-am putut digera, as fi fost nefericita sa trebuiasca sa le analizez. Idem istoria, e mai interesant sa citesc doar despre al doilea razboi mondial decit sa studiez revoltele iobagilor din sec XV.
ASE-ul, facultatea de Management, avea cite un pic din toate - matematica, istorie economica, informatica, economie, management comparat, conducerea afacerilor, drept, marketing, finante si banci. Adica avea loc destula "poezie" si in afara de citeva materii nu era arida ca Facultatea de Constructii (de ex). Ca dupa aia, nici in Ro, nici in Fr nu mi-a permis sa fiu numita "managera" e altceva :-))
Jual
Da, mă regăsesc în ceea ce spui tu. Nici eu n-aș fi fost fericită la o facultate unde să fi studiat intensiv literatura română. În același timp, îmi pare foarte rău că n-am făcut ASE-ul. N-aș fi avut nicio șansă la admitere, din cauza matematicii. Și asta ar fi fost o profesie excelentă în Germania... Rămâne un mare regret.
Sa nu iti para rau Greta. Ai mult talent la scris. Iti impartasesti parerea mereu cu noi. Povestesti la fel de frumos etape din viata ta cum povestesti din concediu sau de la servici. A fost un vis si o vocatie pe care le-ai implinit. Asta face mai mult decit un ban mai mult in G. Ai citit, ai invatat, te-ai dezvoltat in directia care te-a atras pe tine cel mai mult.
Îți mulțumesc mult, Livia :) Înseamnă enorm pentru mine ceea ce mi-ai spus.
Te îmbrățișez :)
Trimiteți un comentariu