Primii zece ani în Germania

Cu zece ani în urmă, coboram - eu și cele, îmi amintesc precis, nu mai puțin de 7 genți de voiaj, una mai mare și mai dolofană ca alta - în autogara din Nürnberg. Niciodată-n viața mea n-am avut atâtea hangarale în vreo călătorie. Dar în apărarea mea - și a impresionantelor bagaje - niciodată nu m-am mai repatriat.

Astăzi se împlinesc zece ani de-atunci. Eram emoționată, nerăbdătoare să-mi revăd omul care-mi devenise soț cu o lună și jumătate în urmă (și care, lucrând deja de câțiva ani în Germania, se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă) și mai eram și temătoare în fața necunoscutului care mi se așternea în cale. Mă mutam într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbeam și despre care nu știam nimic altceva decât că soțul meu locuia acolo și asta o făcea, pentru mine, locul perfect. Mai mult decât atât, de fapt: o făcea să fie ”acasă”. 

Țin minte că priveam peisajul pe geam, iar în capul meu erau o sumedenie de gânduri învălmășite și de două ori mai multe semne de întrebare. Cum o să fie traiul acolo? Cât de mult timp îmi va lua să învăț germana? Cât va dura să-mi găsesc serviciu? Cum mă voi adapta? Voi deveni oare atât de bună încât cineva să aibă încrederea de a-mi oferi un loc de muncă? Dar viața noastră în doi și departe de familiile noastre cum va fi? Vom reuși să ne ținem aproape unul pe altul?

În timp, toate aceste întrebări și-au aflat răspunsul. N-a fost deloc ușor. Au fost luni de zile de mers la cursuri de limbă germană, ani de zile de greutăți de tot felul, de trimis sute de aplicații, de mers la zeci de interviuri. Au fost perioade în care, deși n-aș putea spune că aveam mari lipsuri, mâncam în principal sandvișuri cu șuncă sau  brânză, rumenite în prăjitorul de pâine.

Dar au fost și oameni care ne-au stat alături și ne-au sprijinit decisiv, în momente-cheie ale vieții noastre. Oameni care ne cunoscuseră doar tangențial, în context strict profesional, dar care nu au ezitat să facă - din proprie inițiativă - mult mai mult decât le cerea profilul postului pe care-l aveau, pentru a ne ajuta.

O anumită funcționară de la Oficiul Forțelor de Muncă.

Un anumit profesor. 

Un anumit medic. 

Au fost mai mulți, dar amintirea acestora e cea mai puternică. Niciodată nu le voi putea mulțumi îndeajuns. Faptul că astăzi suntem integrați în Germania, cetățeni ai acestei țări, cu servicii stabile și de perspectivă, se datorează în bună parte și celor trei oameni pe care i-am menționat. 

După un deceniu de când trăiesc aici, admirația și, nu exagerez, dragostea mea pentru această țară nu au scăzut absolut deloc în intensitate. Am și acum foarte multe momente când, mergând pur și simplu pe stradă, mă bucur de fiecare ghiveci de flori văzut la vreo fereastră, zâmbesc privind copacii, inspir adânc pentru a simți aroma de pâine proaspăt coaptă în brutăriile aflate la tot pasul și mi se umple inima de recunoștința de-a trăi în această țară. Nu e totul perfect aici (de parcă unde e?), dar multe lucruri funcționează, e o calitate a vieții și o liniște pe care am învățat să le apreciez și care constituie un ”capital” inestimabil. 

În plan social, nu pot spune că s-a schimbat ceva semnificativ. Nu mi-am făcut prieteni aici, în cel mai bun caz am niște cunoștințe bune și am păstrat o relație de prietenie cu o persoană, pe care o avea jupânul dinainte de venirea mea. Dar nu pot spune că am vreun regret. Prieteniile din România s-au cernut serios, ceea ce nu a fost decât de bun augur - am rămas cu oameni de valoare, care mă cunosc bine, poate chiar mai bine decât mă cunosc eu însămi, care mi-au fost alături și la frumos și la urât și pentru care sunt foarte recunoscătoare că-i am. Sau că LE am, mai corect spus 🙂 A, R, C și R - vă recunoașteți voi - sunteți minunate și vă iubesc 🙂

Există un singur alt loc unde cred că mi-ar plăcea să trăiesc dacă ar fi posibil - Viena - dar dincolo de asta, Germania este țara noastră, casa noastră, viața noastră.
După ce mă-ntorc din vreo călătorie în afara țării, am de fiecare dată un foarte plăcut sentiment de confort, de familiar și de ”al meu” când aud limba germană.

Dacă aveți curiozitatea, las aici o mică ”bibliografie” a începuturilor mele pe pământ nemțesc. 

Despre cursul de limbă:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/din-lumea-celor-care-nu-cuvanta-in.html

Cea dintâi locuință a noastră:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2010/10/experiente-locative-vii-hai-la.html

Primele experiențe profesionale:

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/de-ziua-muncii-despre-munca.html

Începuturile la serviciul actual: 

http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2012/02/primul.html

Închei această postare exprimându-mi încă o dată recunoștința pentru acești primi zece ani, pentru experiențele și lecțiile învățate în acest interval de timp și dorindu-ne încă multe zeci de ani în această țară. 

La mulți nouă, în Germania 🙂