Dintre toate zecile de interviuri pe care le-am realizat pe parcursul celor aproape trei ani în care mi-am practicat meseria pentru care m-am pregătit, jurnalism, dialogul cu Stela Popescu rămâne una dintre cele mai dragi și pregnante amintiri. Închid ochii și ne văd pe amândouă în sufrageria ei. Pune în vază trandafirii pe care îi adusesem și-mi surâde ca unei foarte bune prietene. ”Scumpa mea, ce zici de-o cafeluță? Că eu n-am mai băut de dimineață și dacă tot ne așternem la povești...”.
Am stat de vorbă mai bine de-un ceas, deși la telefon îmi spusese că-mi poate acorda numai o jumătate de oră. Am divagat cu mult de la întrebările pe care mi le pregătisem și paleta de subiecte abordate se extindea pe măsură ce Stela își aducea aminte de ceva sau făcea vreo paralelă. ”Ah, dar pentru că tot vorbim despre asta...”. Am discutat despre Chirița, despre teatrul de revistă, despre dramă, despre ea ca actriță și ca personalitate individuală, despre profesorii ei, despre zecile de turnee care-au purtat-o prin toată lumea, dar și despre ”ritualurile” ei de îngrijire, care erau de altfel cât se poate de simple... dar ce n-am vorbit! A ieșit un articol lung, pe care l-am scris dintr-o răsuflare și de care sunt și-n ziua de azi foarte mândră.
”Închide un pic reportofonul”, mi-a zis la un moment dat, cu un zâmbet șugubăț și foarte promițător. ”Mi-am amintit de-o întâmplare haioasă, dar n-aș vrea să apară prin ziare”. Și mi-a povestit niște chestii foarte nostime dintr-un turneu în care fusese împreună cu Tamara Buciuceanu-Botez și Vasilica Tastaman și râdeam amândouă, iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce normal și firesc pare totul. Avea - fir-ar să fie, nu-mi vine să vorbesc despre ea la trecut - un stil atât de natural și de agreabil de-a te face să te simți imediat în largul tău. Stând de vorbă cu ea, într-o după-amiază de iunie a anului 2006, am înțeles de ce era o actriță atât de iubită de public. Nu aveai cum să n-o îndrăgești, era o bijuterie de om, atât de frumoasă în toate sensurile posibile, iar optimismul ei era însuflețitor și molipsitor deopotrivă.
La un moment dat, s-a uitat la ceas. ”Draga mea, tu știi că vorbim de-o oră? Ce părere ai?”. I-am spus adevărul: nu știam când trecuse timpul. Dar îmi părea rău că trecuse.
Țin minte și-acum senzația de prea-plin sufletesc pe care-am avut-o după ce ne-am luat la revedere. ”A fost o plăcere să stăm de vorbă. Îți doresc un noroc... îngrozitor! Te-am pupat important!”. Ce asociație interesantă de cuvinte, m-am gândit atunci. Și chiar m-a pupat.
Recitesc ce-am scris. Nu-mi vine să cred că scriu textul ăsta. Nu-mi vine să cred că s-a dus. Poate de unde arăta atât de bine, nu i-aș fi dat niciun moment vârsta reală și o percepeam într-un fel ca fiind... atemporală. Nu cred că m-ar surprinde moartea niciunui alt actor din generația, să spunem, 70+... dar nu ea, la ea în niciun caz nu m-aș fi așteptat să plece. Părea cumva ca și cum... va fi mereu aici.
Mulțumesc, Doamna Stela Popescu, pentru o experiență care, vedeți și dumneavoastră, după 11 ani a rămas neuitată. Fie-vă drumul luminat și somnul liniștit.
4 comentarii:
Si eu sint cu lacrimi in ochi si ma gindesc intr-una la aceasta minunata actrita pe care am adorat-o. De pe 1.-8.11.17 am fost in Bucuresti sa-mi vizitez o matusa in virsta, sora lui tata, nasa mea de 87 de ani. Mi-am dorit enorm sa merg la Tanase. Asa ca m-am dus in prima zi direct acolo si mi-am cumparat bilete pt. spectacolul cu Stela Popescu si Arsinel pe 5.11.17. I-am vazut pe amindoi asa cum ii stiam din totdeauna. Am poze facute cu Handyul meu la care ma uit acum cu ochii inlacrimati. Stela Popescu arata extraordinar, frumos imbracata si coafata, in verva si plina de viata. Cind am primit vestea trista prin sms de la matusa mea joi pe 23.11 nu mi-a venit sa cred. Nu era cu putiinta. De abea o vazusem vie si sanatoasa, puternica si vesela.
Eu sint plecata de 27 1/2 din tara - traiesc in Stuttgart. In urma cu vreo 10 ani au jucat in Stuttgart amindoi. Ce seara de neuitat am petrecut cu ei. Dumnezeu sa o odihneasca in pace
Livia
Eu nu pot să plâng, nu încă. Poate mâine...
Două iubiri am avut în viața artistică românească: Stela Popescu și Gheorghe Dinică. Și cu el vorbisem de principiu la telefon pentru un interviu, dar n-a mai fost să fie. Am ajuns în România la vreo lună după ce murise și m-am dus la Bellu special ca să-i pun un trandafir alb pe mormânt. ”Nu așa trebuia să ne întâlnim...”, i-am spus. Am rămas cu marele regret că nu l-am putut întâlni.
Iar Stela... mi-e dragă de ani mulți și, asemeni multor oameni, resimt pierderea ei până-n adâncul sufletului.
Mă gândesc că e ultima ei noapte pe Pământ și mă uit pe youtube la emisiuni cu ea, momentan la asta:
https://www.youtube.com/watch?v=NogYPAR7xiU
Ce comoară am avut, ce minunată a fost...
Multumesc Greta - m-am uitat la diverse filmulete.
Cu tot dragul, Livia... cred că asta și-ar dori și ea, să ne uităm la emisiunile, scenetele și filmele ei și să ne-o amintim cu un zâmbet pe buze și-n suflet...
Trimiteți un comentariu