”Murder on the Orient Express” (2017)

Dintre toți spectatorii care s-au aflat în seara asta la cinematograf în Bayreuth și au urmărit ”Crima din Orient Express”, cea mai recentă ecranizare a celebrului roman de Agatha Christie, mă hazardez să cred că o singură persoană recitise în câteva ore cartea, pentru a-și împrospăta amintirile și a nu trebui să se concentreze pe indicii, putând astfel să savureze filmul în sine. 

Persoana respectivă, după cum lesne vă puteți închipui, sunt eu. Am fost foarte, foarte curioasă de acest remake și mai ales de noul Poirot, interpretat de Kenneth Branagh. La punctul acesta trebuie să spun că, deși cel mai cunoscut Poirot rămâne David Suchet - despre care sunt de acord că a făcut un rol extraordinar - mie cel mai mult mi-a plăcut partitura lui Peter Ustinov. Cu toate astea însă, am urmărit filmul cu obiectivitate (faptul că recitisem romanul și cunoșteam bine intriga mi-a permis să mă ”detașez” un pic de acțiunea în sine și să urmăresc și alte aspecte). 

”Verdictul” meu de cititor pasionat al Agathei Christie și de consumator fidel al ecranizărilor scrierilor sale este că filmul acesta e atât de slab, încât mai mare păcatul de distribuția excelentă. Nume mari (Johnny Depp, Penelope Cruz, Judi Dench), care s-au potrivit prea puțin în rol, de parcă ar fi îmbrăcat niște haine prea strâmte. Singura care mi s-a părut veridică a fost Michelle Pfeiffer, dar chiar și așa, prestația ei a fost foarte ”ciuntită”  - când, de fapt, era unul dintre rolurile-cheie. 

Scenariul - slab și diluat până la stadiul de peltea de dude. Dacă nu știai subiectul, nu prea aveai mari șanse să înțelegi motivele pentru care se întâmplă una sau alta. Bunăoară, pe pagina de Facebook dedicată, un tip întreabă: 

- Totuși de ce a fost omorât individul, că eu n-am înțeles. 

Hăhăieli și miștouri, pfua n-ai priceput nimic din film, până când tot el elucidează:

- Pentru că-i jefuise pe ăia.
Alții - destul de mulți, spre mirarea mea - par să fie convinși de faptul că autorul crimei e conductorul.

Este momentul să spun că-n această poveste nu e vorba de niciun jaf, iar cât despre conductor.... cei care ați citit cartea știți cum stau lucrurile de fapt. Dar cumva nu mă mir că s-au creat confuzii. Acțiunea e foarte fragmentată, sacadată aș putea spune, au încercat să ”înghesuie” prea multe detalii din carte în nici două ore de film și, deloc surprinzător, nu le-a reușit. Cu toate astea, nici meritul de-a fi reprodus cu fidelitate povestea nu le poate fi atribuit. 

Un alt ”păcat” de neiertat, în opinia mea, îl constituie faptul că nu au făcut din Orient Express un personaj în sine, așa cum s-ar fi cuvenit. Este cel mai luxos tren de pasageri existent și e suficient să arunci un ochi pe pagina oficială ca să-ți dai seama ce decoruri s-ar fi putut realiza. Abia așteptam să văd asta și am fost decepționată: decorul e simplu, cenușiu, anost. Practic, dacă nu ar fi titlul, nimic nu ar lăsa să se vadă că acțiunea se petrece într-un mijloc de tranport exclusivist. Singurele imagini spectaculoase sunt cele din exterior, dar prea puțin pentru a compensa ceea ce lipsește. 

Și-acum ajungem la Poirot. Vai de lume.... Agatha Christie s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce-au izbutit din celebrul ei detectiv belgian. 

Kenneth Branagh zicea la un moment dat că intenția lui a fost să creeze un ”Poirot modern, de vârstă mijlocie”. Toate bune, dar atunci nu se mai numește ecranizare - adevăratul Poirot are peste 60 de ani și nu e deloc modern - ci este cel mult o... reinterpretare, una deloc reușită din punctul meu de vedere.

Kenneth Branagh în rolul lui Hercule Poirot

Păi hai să vedem, cum e Poirot cel din poveste? E un bătrânel plinuț, deosebit de elegant, tipicar, pedant, cu o mie și unu de ticuri și foarte, foarte atent la înfățișarea sa. Când colo, în filmul ăsta Poirot calcă din greșeală într-o mare balegă și, în loc să fie oripilat, calcă și cu al doilea picior, chipurile ca să-și murdărească pantofii simetric. Oh, please. Același Poirot, a cărui deviză este ”ordine și metodă”, nu ezită să forțeze încuietoarea unui compartiment cu măciulia propriului baston. Să fim serioși... autenticul Poirot ar fi fost scandalizat numai la gândul de-a intra cu forța undeva.

Și astea mai treacă-meargă, însă când l-am văzut mergând pe acoperișul trenului staționat și acoperit de zăpadă (el, care-n original e un ipohondru și stă înfofolit inclusiv pe arșiță, ca să nu îl ”tragă curentul”) și mai ales, angajat în luptă corp la corp cu un tip.... să mă iau cu mâinile de cap și alta nu. Să vedeți karate și ”fente” la Poirot, l-a bătut pe ăla de i-au mers fulgii.  Aceia dintre voi care cunosc personajul sunt cu siguranță la fel de consternați ca mine :))

Una peste alta, nu-mi pare rău că am văzut filmul ăsta, dar nu l-aș numi ”ecranizare după Agatha Christie” și nu l-aș recomanda nimănui. Versiunea cu David Suchet este incomparabil mai bună și mai ”Agatha-Christie-like”. Acestea fiind spuse, mă duc să revăd niște secvențe cu Peter Ustinov, simt nevoia să-l evoc pe adevăratul Hercule Poirot, ”omulețul cu capul în formă de ou și o fenomenală pereche de mustăți”.