De ce cred că n-o să devin scriitoare

Îmi picase la un moment dat sub ochi un fel de zicală care spunea că, pentru a deveni scriitor, una dintre dintre condițiile care ar trebui îndeplinite ar fi aceea de-a fi trecut prin experiențe dificile, chiar dramatice, de natură să provoace adevărate cataclisme sufletești care să fie apoi ”exorcizate” și convertite în scrieri. 

Cred că este adevărat, pentru că, dacă am sta să le cercetăm puțin viețile, am vedea că toți marii scriitori au avut, sau mai au încă, vieți zbuciumate, destine în derivă, s-au luptat cu dependențe grave, au suferit pierderi cumplite etc. Din toate acestea s-au născut cărți extraordinare, povești care țin cititorii treji până la ceasurile dimineții, personaje devenite reper în literatură. 

Mă gândesc la aspectele astea și mă uit la mine. Da, categoric aș putea scrie o carte, mă hazardez să cred că una chiar destul de bună și cu mesaj puternic.

Despre cum să supraviețuiești când de fapt cam regreți că ai irosit o ocazie strașnică de-a isprăvi cu viața.

Despre cum să te redefinești ca om după ce o parte din tine a dispărut pentru totdeauna. 

Despre cum să te regăsești și să înveți să te iubești după ce-ai suferit niște abuzuri despre care ani în șir nu ai putut povesti nimănui. 

Despre cum să descoperi că viața merită, totuși, trăită, după ce la 13 ani îți propuseseși să te sinucizi prin însetare (citiseși într-un roman de Jules Verne că metoda e infailibilă și ți se părea mai puțin traumatizantă ca altele). Dar n-ai rezistat decât vreo câteva ore fără să bei nimic și-ai realizat că treaba asta cu sinuciderea e mai complexă decât credeai. (Nu, nu a fost un teribilism al vârstei. Chiar am vrut s-o fac. Motivele nu mai au importanță, au rămas în trecut).
Despre cum iubirea vindecă sufletul care doare.

Și alte câteva de același gen. Lăsând la o parte tentativele mele scriitoricești din copilărie și prima tinerețe, cred că asta ar fi singura singura carte pe care aș putea să o scriu. Cu personaje fictive, care toate să fie, de fapt, eu, în diferite ipostaze și momente ale vieții. Ar fi catharsis-ul de care aș avea nevoie pentru a se închide, în sfârșit, cercul. 

Numai că la fel de clar mi-e că nu voi avea niciodată curajul de-a o scrie.

Ar însemna să retrăiesc totul.  Și a doua oară nu cred că aș mai scăpa cu mințile întregi. 

Ar însemna să mă expun, să-mi dezgolesc sufletul în fața lumii, să mă arăt vulnerabilă. Nu sunt pregătită pentru asta și nu cred că voi fi vreodată.

Dar mai presus de toate, ar însemna să zugrăvesc în culori mai puțin plăcute (deși realiste) niște oameni care au însemnat enorm, ba la un moment dat au fost chiar totul pentru mine și pe care-i iubesc foarte mult și acum.  Nu sunt în stare să o fac. Nu cred că m-aș mai putea privi în oglindă, cu toate că am înțeles și am iertat. 

”Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”.