”Zombie”, cântecul despre lupta mea câștigată

Într-o zi de primăvară a anului 1995, să tot fi fost jumătatea lui aprilie, m-am pomenit că maică-mea - care tocmai venise de la școală (era profesoară) - îmi dă o casetă. ”Top Hits from MTV 6”, scria pe ea - unii dintre voi își vor mai fi amintind celebrele casete cu ”selecții”, care multora ne-au luminat adolescența și prima tinerețe. 

”Ce-i cu asta? De când îmi cumperi tu casete?”.

”N-am cumpărat-o”, zice, ”am confiscat-o provizoriu de la niște elevi care se preocupau cu ea în loc să fie atenți la oră. Le-o dau mâine înapoi. Cred că tu n-o ai, poate vrei s-o asculți”. 

M-am uitat pe copertă. Cu mici excepții, piesele incluse nu-mi spuneau mare lucru - ”Tears don't lie”, ”Here comes the Hotstepper”, ”All I wanna do”, ”Zombie”, ”Love religion”, ”Take a bow”, ”There is a star....”. 

Hmm, să vedem. Am introdus caseta în micul meu casetofon roșu, de care mă leagă un pogon de nostalgii și-am lăsat muzica să curgă, îndeletnicindu-mă și cu altceva între timp și ascultând cu jumătate de ureche. 

Dintr-odată o anume piesă, o anume voce m-a lovit direct în suflet. Nu cunoșteam nici melodia, nici formația. Dar vocea avea o melancolie dulce, insinuantă, care mi-a atins cele mai ascunse resorturi ale inimii. Am derulat banda înapoi și am ascultat-o din nou. Și din nou. Și încă o dată. Nu înțelegeam decât parțial textul, dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Era o lume întreagă în vocea aceea, ale cărei inflexiuni, ulterior devenite inconfundabile, exercitau o irezistibilă atracție asupra mea, o voce care își striga revolta la adresa violenței, pierderilor și visurilor moarte. 

Mult mai târziu, aveam să aflu că piesa respectivă a fost inspirată de un atac al Armatei Republicane Irlandeze (IRA) și face referire la evenimentele ce au avut loc la Dublin în primăvara lui 1916, cunoscute ca ”The Easter Rising”, când mai mulți irlandezi s-au revoltat și au pus sechestru pe mai multe clădiri din oraș, în încercarea de-a alunga ocupația engleză din țară și a instaura Republica Irlandeză. 

O ascultam pentru prima dată pe Dolores O'Riordan - interpretând cântecul care-a devenit un punct central de referință în viața mea și la care în ultimii 23 de ani m-am întors de mii de ori, cred.

Pentru că este cântecul care m-a petrecut în noua mea viață.

Am simțit că nu mai puteam trăi fără melodia asta, trebuia pur și simplu să o am, să știu că o pot asculta ori de câte ori simt nevoia. Am înregistrat caseta în mare parte numai din motiv de ”Zombie” și o ascultasem de câteva zeci de ori deja atunci când m-am internat în Spitalul Militar din Iași, în vederea a ceea ce urma să devină lupta pentru viața mea.

Îmi luasem și casetofonul - chiar dacă n-aveam walkman, era suficient de mic încât să fie ușor manevrabil și ascultam muzică la căști. Aveam doar vreo cinci casete cu mine, dintre care patru nu cred că le-am parcurs decât o dată. Am ascultat la infinit și de fiecare cu aceeași plăcere caseta cu ”Top Hits from MTV 6”, întorcându-mă la ”Zombie” iar și iar. Inconfundabila orchestrație și vocea lui Dolores O'Riordan deveniseră o forță palpabilă care-mi dădea energia și curajul de-a face față la ceea ce mi se întâmpla. Era o senzație aproape fizică. În ajunul operației am ascultat piesa pe repeat până spre ora două noaptea și dimineață am intrat în salonul preoperator lălăind entuziasmată ”Zombieeeeeee, Zombieeeeee”, de se minuna anestezistul că el n-a mai avut pacient care să cânte în timp ce e pregătit pentru intervenție.
Din ce mi s-a povestit, la prima trezire din anestezie (de care nu-mi amintesc), eu râdeam și fredonam. Nu mi s-a spus ce anume, dar nu e greu să-mi imaginez.

În săptămânile următoare am ascultat ”Zombie” aproape fără întrerupere.
Am ascultat-o în timp ce așteptam să se termine perfuzia.
Am ascultat-o în lungile, interminabilele ore petrecute la Reanimare, deși-mi era atât de rău încât nici capul nu-l puteam mișca fără să amețesc.
Am ascultat-o după ce m-am trezit dintr-un leșin care se întâmplase pentru că mă încăpățânasem să-ncerc să mă duc la baie fără ajutor.
Am ascultat-o printre lacrimi de epuizare sufletească, de frică și de durere.
Am ascultat-o gândindu-mă la omul de care mă îndrăgostisem în săptămânile acelea, care-a fost prima mea iubire adevărată și una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieții.
Și-am ascultat-o de (alte) sute de ori pe parcursul anului care-a urmat, un an de coșmar și de încleștare cu mine însămi, în încercarea de-a asimila ceea ce aflasem între timp că mi se întâmplase.

Fiecare nouă audiere a piesei a însemnat tot atâtea mici zvâcnete de forță și curaj, care m-au scos în cele din urmă la liman și m-au ajutat să fac pace cu mine însămi.
Revin și-n ziua de azi la ea și e ca un fel de reculegere, de rememorare nu atât a suferinței de atunci, cât mai ales a faptului că am învins. Și mai reprezintă și o amintire a celui pe care l-am iubit cu toată puterea și inocența dragostei de la 15 ani.

Ieri, Dolores O'Riordan și-a luat chitara și-a plecat în singura călătorie fără întoarcere. N-o voi uita niciodată. Nu doar că mi-a schimbat viața. Foarte probabil, a contribuit la faptul că nu mi-am pierdut mințile.

Odihnească-se în pace.