Gânduri, amintiri, speranță, așteptare și drag

În urmă cu șase ani, 19 februarie a devenit una dintre zilele de care-mi voi aminti pentru tot restul vieții. Una dintre acele zile care te redefinesc și care-ți oferă noi sensuri, noi perspective. Am mai povestit despre asta (aici, de exemplu), nu o să reiau... Menționez doar că tocmai ascult din nou lucrarea interpretată în acea seară de neuitat - Simfonia a II-a de Mahler - și mă gândesc la faptul că peste mai puțin de două săptămâni îl voi revedea pe Zubin, la pupitrul orchestrei Filarmonicii din Berlin. 

Sper că-l voi revedea, adică. 

Intru în fiecare zi pe site și cercetez cu înfrigurare calendarul stagiunii, numai pentru a răsufla ușurată: a mai trecut o zi și n-a anulat, sunt cu un pas mai aproape de o nouă experiență memorabilă. 

Experiență pe care, de data asta, cred că o voi percepe oarecum diferit. Da, voi fi fericită să-l revăd după doi ani de la ultimul concert la care-am fost și cine știe, în pragul lacrimilor, poate... dar în același timp voi și încerca să accept, dacă se va putea, faptul că... nu se știe dacă voi mai avea ocazia de a-l audia în spațiu și timp real.

Aceasta întrucât motivul pentru care a anulat o întreagă stagiune a fost unul cât se poate de serios. Într-un interviu acordat site-ului welt.de, a făcut publică adevărata cauză a îndelungatei sale absențe. Simt că-mi tremură mâna scriind și mi se pune un nod în gât, așa cum am simțit și când am citit prima dată despre asta.

Zubin are cancer. 

A trecut printr-o operație, prin chimioterapie. Starea lui este deocamdată bună - ”medicii sunt uluiți”, spune el - dar în boala asta.... ei bine, n-am să dau glas gândurilor care-mi trec prin cap. Nu pot, nu vreau, refuz.

Sper că a învins. 

Dar asta n-o poate ști nimeni. 

Sunt extrem de recunoscătoare pentru ceea ce-am primit de la el de-a lungul anilor. Omul acesta mi-a dăruit deja atât de mult, cât nu pot exprima în cuvinte. Și nădăjduiesc să-l mai revăd în concerte, dar cel mai mult și cel mai mult, sper să fie bine, la pupitru sau departe de el. Să nu se chinuie, să nu-i fie rău, să nu-l doară. Să se mai poată bucura de-un meci de cricket - sport al cărui fan declarat este -, de o mâncare ”dreasă” din belșug cu nelipsitul său chili, să mai poată dirija Adagio-ul din Simfonia a VIII-a de Bruckner (”Punctul culminant al Adagio-ului este unul dintre cele mai cutremurătoare momente din istoria muzicii”, spunea el cândva), să dirijeze și ”Parsifal”, singura operă de Wagner care-i lipsește din repertoriu. În perioada cât a lipsit de pe scenă a studiat, printre altele, partitura. ”Nu e nimic plănuit în acest sens, dar îmi doresc s-o dirijez”.

Nu prea-mi mai găsesc vorbele. Mă gândesc des la el, rememorez concertele la care-am fost, îi ascult muzica și sper că măcar o parte din gândurile mele pline de recunoștință și de drag ajung la el. 

Mă uit la ceas, e aproape ora 22. Acum șase ani la ora asta, concertul se încheiase și eu mă aflam în culisele Filarmonicii din München. Vocea îmi tremura și ochii îmi erau aburiți de emoție. Vorbeam cu Zubin 🙂 

Aștept seara de 2 martie. 

Mai precis, te aștept, Maestro 🙂