”Testamentul lui Abraham”

După ce anul trecut am citit ”Biblia pierdută” - care, mărturisesc, nu prea m-a impresionat, drept dovadă că nu mai rețin decât vag despre ce-a fost vorba, deși altminteri memoria mi-e foarte bună - am citit, pe durata vacanței din România, ”Testamentul lui Abraham”. O carte de altfel deosebit de aclamată și apreciată deopotrivă de critici și de majoritatea celor care au parcurs-o. 

Și trebuie să spun că, deși este clar mai bună decât prima, nu prea mi-a plăcut nici asta. Având în vedere multitudinea de recenzii entuziaste, probabil că e un act de inconștiență din parte-mi să ”fluier în biserică”, dar îmi asum riscul de-a fi pusă la un stâlp al infamiei literare.

Și pentru că nu mi-am propus o recenzie clasică, hai să vedem ce și de ce nu mi-a plăcut.

1) În pofida titlului, cărții îi lipsește nucleul în jurul căruia să graviteze personajele și care să reprezinte în același timp un fel de ”fir al Ariadnei”, conducându-l pe cititor către deznodământ. Dimpotrivă, aici sunt înghesuite prea multe subiecte - un secret teribil al lui Abraham Lincoln, care l-a transformat într-un susținător fervent al aboliționismului, deși înainte fusese în cel mai bun caz indiferent față de problema respectivă; o bibliotecă misterioasă, de-o valoare inestimabilă și, teoretic, demult dispărută; un atentat la viața președintelui Statelor Unite; mai multe organizații secrete, fiecare cu ritualurile și tainele sale întunecate; preoți corupți și / sau pedofili; un oraș mitic, despre care nu se știe dacă există cu adevărat; o călătorie în timp; trei Minotauri; agenți secreți cu multiple identități livrești. Nu vi se par cam multe planuri, pentru doar o carte? Și nu le-am menționat pe toate. Or, în aceste condiții, riscul să ”pierzi” cititorul e destul de mare. 

2) La compotul asortat (și nu prea) de mai sus adăugăm sute de referințe culturale care se întrepătrund într-o revărsare de erudiție de necontestat, dar care la un moment dat tinde să devină obositoare. Lincoln, Biblioteca din Alexandria, șarpele cu pene, diavolul, Gargantua și Pantagruel, Papa Benedict, Jorge Luis Borges, Minotaurul, Donald Trump, zeci de referințe la cărți scrise de autori consacrați din Antichitate, un pitic și un uriaș (care personal mi s-au părut inspirați de două personaje din ”Twin Peaks”, mai ales că și aceștia sunt plasați în alt spațiu temporal), un ospăț roman prezentat cum altfel decât ultra detaliat... Obositor și derutant, cum ziceam. E cea mai densă carte pe care-am citit-o vreodată - și spun asta nu tocmai în sens apreciativ. 

Am reușit să țin firul, însă cu greu și nu o dată am avut senzația că navighez în gol, că intriga nu duce nicăieri, că pierd din vedere miza. În umila-mi opinie, de-aici puteau ieși două cărți excelente, în schimb a ieșit una mult prea stufoasă.

3) Personajele sunt insuficient conturate, nu au personalitate - nici măcar profesorul Charles Baker, care mi-a amintit în multe privințe de Robert Langdon al lui Dan Brown. Dar, spre deosebire de personajul central al lui Igor Bergler, Dan Brown l-a individualizat foarte bine pe Langdon - numai dacă-mi amintesc de ceasul cu Mickey Mouse, care revine ca laitmotiv în fiecare carte și are tâlcul său. Despre Charles Baker nu știm decât că este erudit (deloc surprinzător, la urma-urmei e profesor la Princeton) și are un motan pe nume Zorro. Însă nu are niciun tic, niciun chelcășoz specific, nimic.

4) Referințele culturale sunt prea multe, prea detaliate și prea ”înghesuite” pentru o singură carte. N-am scăpat de senzația unui enervant ”uitați-vă la mine, ce cult în cap (sic) sunt!”, care parcă răzbătea în repetate rânduri. În acest punct trebuie să revin iarăși la Dan Brown, despre care scriam cu ani în urmă că-n fiecare roman își ”culturalizează” cititorii pe câte un subiect. Rămâi ”cu ceva” după fiecare lectură, tocmai datorită felului în care alege să-și structureze informația și nu revarsă în capul tău o căldare de informații amestecate și ultra-amănunțite. Mi-a plăcut dialogul profesorului cu Umberto Eco, despre care am rămas cu părerea de rău că a fost prea scurt. 

5) Marele, teribilul - vorbă să fie - secret al lui Lincoln devine, de la un punct, lesne de intuit. Mi-aș fi dorit un ”twist”, o ”poantă de final” cum spunea Rodica Ojog-Brașoveanu, care să mă recompenseze pentru răbdarea de-a fi parcurs hățișul cultural în care autorul a optat să mă scufunde. N-a fost cazul.

Așa stând lucrurile, am ales ca de la librăria Cărturești să nu cumpăr ”6 povești cu draci”, de același autor. Recenziile sunt entuziaste, dar mi-am pierdut încrederea. Nu pentru că n-ar fi un scriitor bun, cu siguranță este - dar pe mine nu mă prinde, nu mă ”ține acolo”, nu mă acaparează. Cel mai probabil, mă voi opri aici cu lectura cărților sale.