marți, 14 mai 2019

Fără titlu (da' cu nervi)


Mă distrez zilele astea ceva de groază.

Sunt prinsă în alambicatele hățișuri birocratice ale asigurărilor, ceea ce mă frustrează masiv (de parcă nu m-aș simți oricum ca bătută cu paru' de Bruce Willis, Schwarzenegger și Van Damme la un loc). Zeci de formulare de completat, povestit de numaiștiucâteori cum s-a întâmplat (ba Poliției, ba avocatei puse la dispoziție de asigurarea noastră, ba medicului, ba unui guguștiuc sanchi-specialist în accidente de muncă la noi în firmă - având în vedere că eram în drum spre serviciu, mă încadrez în categoria asta - ba unuia, ba altuia...).

Cică să depășesc momentul, mi se recomandă. Păi să-l depășească lumea care poate, că io cu mare plăcere iau notițe. Să văd și eu cum depășești o astfel de chestie, în măsura în care abia dacă ai terminat de istorisit vreunui pitpalac oficial, că te și trezești cu încă un formular pe care trebuie să scrii, ați ghicit, ”cum s-a întâmplat”.

Mi se pare așa de aiurea chestia asta. Eu n-am avut nicio vină, eu sunt victima unei stupizenii la granița nesimțirii, eu am pierdut (mult din punct de vedere material, foarte mult în plan logistic și enorm din punct de vedere sufletesc), deci aș merita să fiu scutită de toate frecușurile astea. Să primesc despăgubirile care-or fi de primit, deși în ce mă privește nicio sumă nu ar compensa ce am pierdut și basta, lăsați-mă să-mi revin. Să nu mai aud bufnitura aia sinistră de câte ori permit gândurilor să zburde slobode, să n-o mai caut pe Blackie cu privirea prin parcare, să-mi dispară gheara din suflet, pe care-o simt ori de câte ori aud un zgomot de portieră închisă.

(Da, știu că nu așa funcționează lucrurile și n-am decât să mă supun procedurilor, dar măcar pot să bombănesc pe-ndelete, nu?).

Altfel, e totul formidabil și nemaipomenit. Dacă până acum mă trezeam la 4:15 și la 5 plecam, săptămâna asta mă trezesc la 4:00 precis și la 4:30 ies din casă. Marș forțat aproape 3 kilometri până la gară, că nu e niciun autobuz la ora aia, ia trenul o oră, de la gara unde cobor mă ”culege” o colegă și parcurgem ultimii 8 kilometri până la serviciu cu mașina ei.

Aș fi putut primi o mașină de împrumut de la service, dar nu am vrut. Nu ar fi fost decât pentru câteva zile și nu mă văd în stare să conduc o mașină necunoscută, nu în starea în care sunt acum. Altădată am făcut-o (când Blackie era la reparat), dar de data asta nu mă simt capabilă.

Ce să vă zic, e așa mișto să mărșăluiești la 4:30 dimineața pe străzi, de n-am cuvinte. Bine că nu mai am decât două săptămâni jumate și basta. Duce-m-aș de aici mai repede, că de uitat înapoi n-o să mă uit.

4 comentarii:

Petronela spunea...

Frateeee.... Cred că ești epuizată! Da' mult a fost, puțin mai este! Hai că să fie bine! AMR 16 :) Cred :)

Greta spunea...

AMR 10, între timp :) Da, e absolut epuizant, dar știi cum e vorba, what doesn't kill you... :)

Anonim spunea...

definitely, makes you stronger! look at the bright sight: cine mai are nevoie de extra sport acum? clar tu, nu! off trebuie sa fie tare greu, mai ales emotional. Eu acolo as simti totul. Si cred ca si tu la fel.
Am avut si eu o perioada de 3 luni, la fel cu schimbat tramvai, metrou, apoi asteptat o colega sau un maxi taxi pt a ajunge la job in zona libera, cand afara erau 45 de grade. Lovely. Bine ca am schimbat jobul acela.
Cris

Greta spunea...

Adevăru-i că ard niște sute bune de calorii cu plimbarea asta zilnică :)))
E destul de obositor, însă ai dreptate, adevărata problemă e în suflet. Mașinuța mea, care mi-a fost parteneră 6 ani și nu m-a lăsat niciodată la greu... Mi se rupe inima că am pierdut-o :(