Cu bine, Blackie, oriunde te-ar duce drumul...

... și cauciucurile, pe care n-am mai apucat să ți le schimb. Obținusem destul de târziu programare, pe 4 mai, dar n-am mai ajuns, pentru că între timp un dobitoc iresponsabil a făcut ce-a făcut. 

Cu exact patru săptămâni în urmă pe vremea asta, te parcasem pe unul dintre cele două locuri care ne plăceau nouă cel mai mult. Țin minte că m-am bucurat că l-am prins liber, nu se întâmpla prea des. Te-am lăsat acolo mulțumită să te știu în siguranță până urma să plecăm din nou împreună la drum, ca în aproape fiecare zi din ultimii șase ani în care ajunsesem să mă identific, parțial, și prin tine. 

Miercuri a fost liber. Joi dimineața însă, ca niciodată până atunci, n-ai pornit din prima ”la cheie”. În retrospect, cred că nu a fost o coincidență. Ce era, probabil, scris să se întâmple... s-a întâmplat. 

După izbitură m-am uitat instinctiv în dreapta și-am zis cu glas tare ”nu se poate, asta nu se întâmplă cu adevărat” și cu-atâta putere mi-am dorit să fie doar un vis urât, că aș fi putut mișca și munții din loc. 

Din nefericire, n-a fost suficient și n-a fost vis.

Au urmat săptămâni de coșmar - și știu că expresia asta se folosește frecvent, uneori poate cu prea multă ușurință, dar pentru mine chiar a fost un coșmar.

Fără a mă teme de cuvinte mari, pot spune că a fost - mi-a fost - absolut cumplit. Nici acum nu e tocmai ușor.

Dincolo de șocul sinistru, de trauma inerentă, de disconfortul de-a nu mai fi atât de flexibilă în ceea ce privește transportul... cel mai oribil a fost să conștientizez că n-o să te mai am niciodată.

N-am plâns toată viața cât am plâns săptămânile astea. Pentru prima dată am realizat ce înseamnă cu adevărat să ți se usuce ochii, realmente să fii deshidratat la nivelul ochilor, dacă se poate imagina așa ceva. Smulsul atât de brutal din rutină m-a rupt în două. Simt și acum volanul în mână, îmi aduc aminte cum mergeam să alimentez, cum mă-ntorceam mereu din drum să verific dacă te-am încuiat...

"Neața, Blex” (te mai și alintam, deh 🙂).

”Ok, Blackie, ne vedem la amiază”. 

”Blackie, l-ai văzut pe idiotul ăla cum s-a băgat?”

”Pa, Blackie, pe mâine”. 

Poate o să fiu considerată cam tra-la-la, dar în ultimii ani nu cred c-a fost zi să nu te salut de bun-găsit sau să nu-ți  spun la revedere. (Ba-ți mai ziceam uneori și ”te pupă mama”, dar să nu mai spui la nimeni, c-apoi chiar că m-asigur de-o cămașă cu mâneci foarte lungi 🤫).

Puțini au fost cei care au înțeles că principalul motiv pentru care-am suferit atât de mult a fost acela că, practic, te personificasem.
Eu nu mergeam să pun benzină, eu mergeam ”să-i dau să pape lui Blackie”.
”Ce-a fost asta?”, mă întreba jupânul când vorbeam la telefon (la Bluetooth) și auzea un piuit de senzor. ”Nimic grav”, replicam eu relaxată, ”Blackie zice că i-e sete”. Adică trebuia să-ți completez lichidul de parbriz.
Și alte exemple de-astea, devenite între timp tot atâtea lame care mă taie pe suflet deschis.

Atașamentul ăsta ar putea fi înțeles numai dacă te gândești la simbioza noastră. Șase ani, zi de zi, noi două am fost împreună. M-ai dus în siguranță iarna pe drumuri parțial sau deloc curățate, mi-ai ținut cald când mi-era frig (ce confortabil era și ce rapid se încălzea scaunul, ehei....), mi-ai dat răcoare când era zăpușeală, ascultam muzică din toate cele 8 boxe ale tale, de multe ori bătând tactul pe volan. Călătoria cu tine însemna în primul rând plăcere și drag, apoi confort și abia apoi venea aspectul practic.

Lumea mă căina pentru cei 90 de kilometri parcurși în fiecare zi, vai ce navetă grea ai. ”Nici vorbă, mie-mi place să conduc”, răspundeam, dar de fapt cred că-mi plăcea să te conduc pe tine.

Un iad au fost ultimele patru săptămâni, Blackie, un iad. Abia aștept să plec de aici. Să nu mai văd străzile astea, cu locurile unde te-am parcat de mii de ori. Să nu te mai caut cu privirea, cu toate că știu că n-am să te mai găsesc niciodată.

Am încercat, Blackie, tu știi c-am încercat.  Eram dispuși la eforturi și sacrificii, numai să ne rămâi. Dar absolut toți mecanicii întrebați au spus același lucru, după ce-au citit raportul - întreaga ta structură este afectată, impactul a ajuns practic până la scaunele din față, nicio reparație nu te-ar mai putea face ca înainte, n-ai mai fi la fel de sigură și-n timp ar putea apărea și alte consecințe.

Azi, după o lună de daraveri birocratice, alergătură, formulare completate... ai plecat. Măcar am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Momentul acela însă... rămâne doar al nostru, al meu și al tău. La fel și tot ceea ce ți-am spus.

Niciodată n-o să mai ”personalizez” o mașină. N-aș mai putea trece prin ce-am trecut acum. Inclusiv din punctul ăsta de vedere, ai să rămâi unică.

Ultima ta poză, abia veniserăm de la spălătorie. Ce emoții avusesem... și ce-mi plăcea cum arătai.

Ui' la tine cât erai de frumoasă, cum străluceai în soare, proaspăt lustruită cu ceară...

Încă simt că-mi crapă inima de amărăciune. La naiba, de ce? De ce cretinul ăla n-a căscat ochii? (Bănuiala poliției fusese că boul se uita-n telefon, dar nu era nebun să recunoască așa ceva). De ce, fir-ar el să fie de dobitoc, de ce???

Inspir adânc. Blackie... știi tu 🙂🙂🙂 Tot ce ți-am spus azi, tot ce ți-am spus când am venit să-ți iau plăcuțele de înmatriculare ca să te pot radia din circulație, tot ce am simțit când m-am urcat la volanul tău știind că e pentru ultima oară, tot ce ți-am spus atunci cu vocea spartă de plâns și multe, multe altele.

Știi și tu, știu și eu.

Așa a fost să fie. În sufletul meu vei fi pentru totdeauna.

Adio, draga mea Blackie, dragă.