Stăteam eu așa și mă gândeam, ascultând ”Secret Garden”. Și vorba unei amice, în capul meu se născu un gând.
Pe de-o parte, sunt recunoscătoare - ba chiar și oarecum mândră de mine, la drept vorbind - că am ieșit relativ întreagă la cap din întunericul sufletesc reprezentat de copilărie, adolescență și prima tinerețe.
Că am avut încredere că însemn, totuși, ceva chiar dacă mi s-au spus de multe ori lucruri precum ”nu te suport” și ”faci umbră Pământului degeaba” de către oamenii la care mă uitam ca la soare și cărora nu le-am dat niciun motiv de-a se rușina cu mine - ba dimpotrivă.
Nu că nu m-ar fi iubit, sunt convinsă că mă iubeau. Dar.
Că nu mi-am pierdut speranța că-mi voi găsi omul meu, deși până la el am făcut numai alegeri proaste, unele chiar sordide, care m-ar fi putut distruge din punct de vedere emoțional - cum ar fi că ”primul” m-a părăsit imediat după cea dintâi noapte, pe motiv că... nu-i plăcusem. Vreau să spun că mi-a zis asta în față, cu subiect și predicat... să nu rămân cu dubii, vorba aia.
E și ”meritul” meu că n-am realizat cu cine am de-a face, nu neg. Dar.
(Un an mai târziu, m-a căutat - probabil uitase că nu-i plăcusem 🙄 L-am trimis să pască).
Că am reușit să fac pace cu mine și cu faptul că nu mi-a fost dat să am copii.
Pe de altă parte, nu pot să nu mă-ntreb cum aș fi devenit dacă aș fi avut parte de un drum mai lin.
De unde rezultă că ar fi cazul să schimb playlist-ul.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu