Viteză nemțească: mai pe loc, mai deloc...

Mă rog, nu c-ar fi asta neapărat o revelație - în fond, cunosc demult cele patru viteze ale teutonilor (încet, încetișor, pe loc și deloc). M-am enervat de nenumărate ori și de la o vreme tot încerc să mă educ în sensul ăsta, pentru a nu-mi mai prăji neuronii (ăia care-au scăpat nefăcuți cotlet, vreau să spun).

Dimineața, la metrou. Trenul oprește în stație, oamenii se aburcă agale, meticulos și pe-ndelete. În vagon se deplasează la fel de înceeeeet, de-mi amintesc mereu de bancul ăla cu ardelenii și ”no, ce atâta grabă”. Deseori sunt luați prin surprindere când metroul se pune în mișcare, se dezechilibrează, se bulucesc spre scaune - că până atunci n-au avut vreme, s-au plimbat agale prin vagon, în căutarea locului perfect.

La coborâre, cel mai adesea se întâmplă la fel. Stau pe scaun până în ultima clipă, citind tacticoși un ziar, o carte sau butonând telefonul, se ridică agale și se deplasează în pas de melc spre uși, după care se împing în oamenii care așteptau în stație și care, crezând că nu coboară nimeni, dau să urce. Un minut-două de întârziere tot calculezi la fiecare oprire. Oh, the joy 🙄 Mereu mă-ntreb dacă oamenii ăștia n-or avea și ei de ajuns undeva, vreo destinație unde ar trebui să fie punctuali, chestii de-astea telurice.

La supermarket e de-a dreptul epic. Pun înceeeeet produsele pe bandă, unul câte unul, le aranjează, le potrivesc să nu se simtă singure, cei din spatele lor și casiera așteaptă - cu răbdare sau nu prea, după cum poate fiecare. Iau fiecare produs scanat în mână, îl contemplă, îl pun biiinișor în sacoșă ori în căruț, după care își apleacă atenția asupra următorului. Încet, cu tandrețe. ”No, ce atâta grabă”, faza pe cărucioare de cumpărături.
Vine momentul să plătească. Dacă achită pe card, vor introduce mai întâi cardul greșit, POS-ul piuie scandalizat, găsesc în fine cardul corect, greșesc PIN-ul, își amintesc că au uitat să deconteze bonul reprezentând garanția sticlelor goale, dacă nu s-a procesat plata îl mai pot deconta, stai că l-au pus în portofel, ba nu, i-au dat drumul în buzunar ca să-l aibă la îndemână 😏.... ca-n bancul ăla ”vezi, dom'le, și eu nu terminasem de vorbit, da' ea de scos?”.
Dacă se plătește cash, ai timp să-ți scrii și memoriile. De mână.

Iar dacă vreți să vedeți epopeea de la brutărie, am povestit-o mai demult aici. La mezelărie e și mai mișto, că acolo se cumpără la suta de grame și absolut toată lumea cere să se felieze produsele. Timp suficient pentru reeditarea memoriilor, ediția revăzută și adăugită.

Dar pe de altă parte, știți la ce mă gândesc? Oamenii ăștia - care-și văd de treabă în ritmul lor și liniștiți, fără să se lase ”presați” din exterior, vor trăi foarte probabil mai mult ca mine (care nu știu cum să-mi iau mai repede produsele de pe bandă, pentru a nu-i ține în loc pe ceilalți).

PS: cei de mai sunt nu sunt pensionari, chiar dacă din descriere așa ar putea părea.

PPS: și încă nu v-am zis cât de rapizi sunt în ceea ce privește ”defecțiunile de ordin tehnic”, din pricina cărora măcar de 2 ori pe săptămână întârzie metrourile. Deosebit de rapizi. Cum nu se poate mai. Da-da 🤥