Creta, un paradis de stâncă și cleștar (VI)

După cum veți vedea, penultimul episod este diferit de cele de până acum - nu va fi nici despre locuri superbe, nici despre întinderi de opal, nici despre nisipuri fine și roz și nici despre bucate gustoase. Va fi, în schimb, despre câteva dintre foarte simpaticele ființe necuvântătoare, pe care le-am întâlnit în Creta. 

Și-o să încep cu cei doi pe care i-am pomenit la finalul episodului precedent - Alfonso și Angelo. Pe ambii i-am cunoscut la un acvariu din apropiere de Heraklion, care ne fusese recomandat de managera hotelului. Se numește Aquaworld și e o locație mică, discretă, unde nu te-ai fi așteptat să vezi mare lucru - și cu atât mai interesant a fost. Nu aveau multe exponate, dar unele erau cu adevărat deosebite. Asta cu atât mai mult cu cât... umblau slobode pe acolo. Este, de fapt, caracteristica acvariului - ”hands-on interaction”.
Mă rog, pentru cine are tupeu 🙄 sau mai degrabă, sânge rece, asemeni... amfitrionilor.

Bunăoară, el este Alfonso.

Umbla distinsul pe acolo, n-avea treabă. Încet, solemn, teleap-teleap, era ceva aproape filozofic în mersul lui. Din când în când se oprea, stătea nemișcat de ziceai că e statuie, apoi se punea iar în mișcare. Ce-o fi fost în capul lui? 

Angelo era mult mai sociabil. Se preumbla și el și ronțăia tacticos frunze de salată din mâna vizitatorilor (care le aveau de la supraveghetori).

Nu mai știu câți ani avea, dar era foarte în vârstă. În tot cazul însă, mult mai tânăr decât Stephanie.

Spre deosebire de Alfonso, Stephanie nu putea părăsi bazinul în care locuia, fiindcă era complet oarbă. Îi creaseră un habitat drăguț acolo, cu plante care în bună măsură reproduceau mediul ei natural. 

A trebuit să ne uităm cu atenție ca să-l identificăm. 

Adică ori e cameleon, ori nu mai e 😃 După ce-am admirat un grup de țestoase care se mișcau placide într-un mare bazin (iar câteva încercau să le încalece pe altele, dovedind că știu ce vor de la viață), am dat peste șerpi. Erau în cuști de sticlă, evident, iar eu nu mă puteam gândi decât la șarpele eliberat involuntar de Harry Potter în primul volum din serie, în timp ce studiam încuietorile care nu păreau din cale-afară de sigure. Nu tocmai mobilizatoare perspectivă, pot să vă zic.

Unii vizitatori, mai îndrăzneți, s-au încumetat.
Errmm.... faceți cunoștință cu domnișoara (sau doamna?) Kate. Pe numele ei din buletin, Boa constrictor.

”Nu e o specie otrăvitoare”, ne-a asigurat supraveghetorul. Ce să zic, frumos din partea ei. ”Și e blândă”. You don't say??? 😳😳😳
Am luat rapid distanță. Între timp, cei care o țineau îi vorbeau frumos. ”Sweety, baby, good girl”, alea-alea. 

Good girl??? Cred că-l prefer pe Alfonso...
Dumnealui nu știu cine era, că nu ne-a fost prezentat. Să-i zicem John Doe. 

În acvarii mai erau tot soiul de pești, pisici de mare, caracatițe. Nici pe departe la fel de spectaculoase, dar personal mă simțeam mai în siguranță știindu-le în spatele peretelui de sticlă. 

Peștele ăsta ni s-a părut cel mai simpatic, avea o mutră de parcă era mereu pus pe șotii.

Încheind cu vizita la acvariu - și schimbând registrul - să trecem la... feline. În Creta sunt foarte multe pisici. Atât de multe, încât au devenit un specific local și s-au făcut și calendare cu ele. 

Unele dintre ele purtau urmele bataliilor duse, dar în general arătau destul de bine. Am tot văzut vase cu apă din loc în loc, ba și oameni care le dădeau de mâncare (bobițe, așadar aveau și ei pisici sau poate cumpărau special, cine știe). Am luat și noi niște conserve și am hrănit câteva într-o seară. Au mâncat tot, dar cumpătat, pe rând, lăsându-le întâi pe cele mai mici. Se vedea că nu erau hămesite, și asta ne-a bucurat. 

În final, ultimele despre care aș vrea să vă povestesc sunt cicadele. Le-am auzit din prima zi - nu că le-am fi putut ignora, la ce tărăboi făceau - însă nu am știut ce sunt până când am ajuns la Elafonisi. Inițial am zis că-s greieri, dar dă-o naibii, atât de tare? Au stație de amplificare sau ce? Și-n tot cazul, cine-a mai pomenit greieri care să cânte ziua?

Pe plaja de la Elafonisi, ni le-a arătat un turist francez. ”Les cicadelles!” a cuvântat el, indicându-ne pe trunchiul unui copac.
Am marcat-o, ca s-o puteți repera.

Din ce-am citit despre ele sunt de fapt tot un soi de greieri, doar că mult mai mari și mai gălăgioase. Apar pe la sfârșitul lunii iunie și nu trăiesc decât pentru a se... împerechea 🙄 Poftim cultură, și eu care ziceam că țestoasele știu ce vor de la viață.

Sper că v-a făcut plăcere întâlnirea din episodul de astăzi 🙂 Voi încheia, ca de obicei, cu un episod despre mâncăruri. Multe și bune, că doar cum credeți c-am pus 3 kilograme în câteva zile?