Peste trei zile va fi al șaselea ”8 Martie” de când a plecat. Cândva, nu știu când, probabil o să-ncetez să le mai număr. Încă nu sunt pregătită pentru asta.
Încă mă-ntreb cum ar fi fost dacă.
Atâta doar că și acest ”dacă...” s-a schimbat cu timpul.
Nu mă mai întreb cum ar fi fost dacă ar mai fi aici. Dacă aș putea s-o sun azi. Dacă n-ar fi murit ceva în mine în acea dimineață de februarie când am regăsit-o la capelă, adormită pentru totdeauna și cu lumânarea sfârâindu-i la căpătâi. Dacă de Crăciun, în loc să-i aprind o lumânare, am râde amândouă la telefon, ca-n vremurile bune. Dacă ne-am fi spus ce avem pe suflet, dacă ne-am fi înțeles, dacă inimile noastre s-ar fi ascultat una pe alta. Dacă ne-am fi băut cafeaua pe malul Senei, dacă ne-am fi plimbat prin Hamburg, dacă am fi făcut cumpărături în bazarul din Instanbul.
Nu mă mai întreb nimic din toate astea. Nu mai sunt. Nu mai pot fi. Ea nu mai e.
Ascult însă obsesiv piesa asta, pe care am descoperit-o mai degrabă întâmplător și mă-ntreb de ce noi două n-am fost niciodată așa.
A fost mama mea și-o s-o iubesc până când n-oi mai fi și dincolo de asta, m-a iubit mai mult decât orice pe lume, dar ceea ce transpare din acest videoclip (ale cărui protagoniste chiar sunt mamă și fiică), noi n-am avut și n-am fost niciodată.
Sau dacă am fost, am fost prea puțin timp, cu zeci de ani în urmă. Prea mulți ca să-mi mai găsesc alinarea în amintiri.
Tot restul vieții mă voi întreba de ce eu nu am fost de ajuns. De ce nu și-a putut afla binele și împăcarea cu sine însăși prin mine.
Indiferent ce scrie pe actul constatator de deces, eu știu cel mai bine de ce a murit.
Mama mea a murit de tristețe. O tristețe paralizantă, care săpa-n sufletul ei de foarte mulți ani de zile și-o măcina fără oprire. Iar eu n-am putut s-o ajut să nu moară. Să nu se lase să moară.
N-o să mă iert niciodată că n-am fost de-ajuns.
Postări
8 comentarii:
Greta, imi pare tare rau...
De data asta nu sunt de acord cu tine. Alegerea de a te invinovati de ceva ce nu puteai controla este gresita dupa parearea mea. Esti pe o panta ascendenta in viata, uita-te putin in jur, esti o invingatoare. Este pacat sa te autosabotezi atribuindu-ti vini de care nu esti responsabila. Nu sunt psiholog si nu ma pricep sa dau sfaturi, dar cred ca solutia cea mai buna este acceptarea ca "final closure".
Big hug,
Laura
Of, Laura... tare bine-mi prinde ceea ce mi-ai scris și rațiunea mea îți dă dreptate. Ceea ce mi-ai spus tu mi-a spus ieri și o prietenă foarte apropiată.
Amândouă aveți dreptate! Atâta doar că sufletește, cumva, e greu să mă împac cu mine...
Te îmbrățișez și-ți mulțumesc din tot sufletul.
Greta, nu e vina ta! Nu a fost niciodată. Știu că știi asta la nivel conștient și cerebral. E mai greu în inimă, dar așa e. Fiecare e "vinovat" pentru propriile alegeri. Nu poți fi salvator dacă persoana nu vrea să fie salvată. Iart-o și iartă-te! Să fii bine! Te îmbrățișez, Petronela
Te citez: " De ce nu și-a putut afla binele și împăcarea cu sine însăși prin mine." Iti pui singura pe umeri o povara prea mare. Te face sa te intrebi incontinuu de ce nu ai salvat-o...ori asta nu era in puterea ta. Nici un copil nu o poate face.
Un parinte se poate simti implinit atunci cind isi vede copilul fericit. Din punctul asta de vedere mama ta trebuie sa fi fost multumita, ai o casnicie stabila si frumoasa. Dar, a fi parinte este doar o parte din noi; ca in piramida lui Maslow, pentru a fi pe deplin fericit si realizat, avem nevoie de mai mult. Ori acest "mai mult" este de negasit pentru unele persoane.
Jual
Bineînțeles că nu știu care au fost problemele dintre voi, deci poate vorbesc să mă aflu în treabă, dar eu cred că te simți vinovată de ceva ce nu poate fi responsabilitatea unui copil. Te încurajez sa incerci să te împaci cu trecutul.
T Eu am doi copii, un băiat de 10 ani cu care m-am înțeles mereu foarte bine și o fetiță de aproape 7, cu o personalitate pe alocuri dificilă, care în toți anii ăștia mi-a scos peri albi destui și de câteva ori am plecat din casă aproape plângând, să mă calmez, deși în general sunt foarte calmă și zen. Si încă nu a venit adolescenta :)). Cu toate astea, încerc mereu să o înțeleg și să ajungem la un numitor comun, în niciun caz nu îi pun în cârcă lucruri de adulți. Este copilul meu și mă străduiesc să construim o relație decentă, dar nici nu mă învinovățesc dacă nu ne iese în totalitate, suntem foarte diferite.
La nivel conștient, da... știu asta. Iar pe ea am iertat-o demult, a fost ceva survenit pe neașteptate, în momentul în care am realizat că se duce (încă trăia, dar era evident că devenise o chestiune de zile, cel mai probabil - cum a și fost). Atunci s-a activat ceva în mine, am simțit cu toată ființa că am iertat-o. Doar cu mine însămi pare să fie mai dificil...
Mulțumesc, Petronela :)
Și eu mă gândesc la asta, Jual. Așa-mi spunea și psiholoaga, de fapt... fiindcă a fost un subiect îndelung discutat pe parcursul terapiei. Se pare însă că subconștientul continuă să mă saboteze, deși au trecut atâția ani...
Îți mulțumesc și te îmbrățișez.
Ba nu vorbești deloc să te afli în treabă, Ancky. Am citit cu atenție ceea ce mi-ai scris și vreau să știi că te admir mult. Copiii tăi sunt foarte norocoși :)
Încerc să mă împac cu trecutul și să mă iert... și tot ceea ce mi-ați scris voi mă ajută în demersul ăsta. Mulțumesc :)
Trimiteți un comentariu