Nu am titlu pentru postarea asta

Nu tocmai surprinzător, eu m-am cam afundat în depresii. Zilele se măsoară în refresh-uri pe site-urile de știri și oricât ai încerca să-ți distragi atenția, nu poți face abstracție de ceea ce se petrece în Europa. Oamenii mor, viețile se sfărâmă, destinele se destramă, casele și agoniselile de o viață se transformă în moloz. Mă uit pe Twitter și nu scap de senzația că urmăresc o ecranizare după vreun roman de Sven Hassel. Cât mi-aș dori să fie doar un film. 

M-au rupt imaginile cu copiii morți, deși recunosc că m-am ferit de ele, dar cele pe care am apucat să le văd....
Mi-au făcut sufletul praf pozele cu refugiații care într-o mână duceau o sacoșă cu ce apucaseră să ia înainte de a fugi și în cealaltă mână un cățel sau o pisică.
Dar ceea ce m-a frânt și m-a făcut să bocesc necontrolat a fost o discuție cu tata, care mi-a povestit că inclusiv la Roman au ajuns câțiva refugiați din Ucraina, care au fost cazați la o pensiune. Coborând la masă, au comandat sfioși doar o ciorbă de cartofi. ”Să știți că avem bani!”, au spus ei. Desigur, proprietarii pensiunii le-au adus ce aveau mai bun de mâncare și nu le-au luat niciun ban. Dar pe mine, povestea asta m-a frânt. Voiau doar o ciorbă de cartofi, bieții oameni. Și au spus că au bani, ca să nu se creadă că...
Taică-meu avea lacrimi în voce povestindu-mi asta. Iar el nu e deloc un tip impresionabil.
”Și-ți dai seama că, și-n cazul fericit în care toți din familia lor supraviețuiesc și se vor reuni cu ei, mulți dintre oamenii ăștia vor găsi în locul casei lor, o groapă?”.
....
Știu că ar trebui să încerc să mă detașez, dar mi-e aproape imposibil. Nenorocirea care s-a abătut peste acest popor e atât de năprasnică, încât nu văd cum s-ar putea detașa cineva.
Încerc să citesc, dar nu mă pot concentra. Nici de seriale nu-mi arde, adică nu de început vreunul nou; mai ”răsfoiesc” Suits, neavând dispoziție pentru nimic altceva.

Azi am fost într-o mică excursie la Lüneburg, un orășel simpatic la vreo 60 de kilometri de Hamburg. În centru, un concert pentru cauza ucraineană. Oamenii ascultau muzică, aplaudau și donau bani - fie cash în cutiile puse la dispoziție, fie prin intermediul unei aplicații.

Undeva în Lüneburg. Un desen reprezentând steagul Ucrainei, lumânări și candele consumate.

Noi, oamenii de rând, nu putem face prea multe.

Să-i ajutăm pe cei care-au fugit prin ploaia de bombe și de gloanțe.
Să protestăm contra războiului.
Să donăm.
Să ne rugăm.

Asta a fost în Hamburg săptămâna trecută, iar protestele continuă să fie organizate în toate marile orașe. Mă bucur să văd solidaritatea, dar pe de altă parte am așa un sentiment de zădărnicie... Poate și pe fondul stării depresive pe care o am, nu știu.

După cum nu știu nici ce să mai scriu. Aveți grijă de voi.