Trei cărți de Stephen King (și tot atâtea recomandări)

Pentru astăzi mi-am propus să trec în revistă trei cărți de Stephen King pe care le-am citit în ultimele luni și care m-au determinat, fiecare în parte, să-mi doresc să citesc tot mai mult de acest autor, pe care îl găsesc pur și simplu fabulos. Mi se pare de necuprins cu mintea cum poate fi un scriitor atât de prolific, fără să facă vreun moment rabat de la calitatea scrierii sau ingeniozitatea intrigii.

Alegerea pozei cu el - un screen shot de pe contul său de Twitter - nu este, desigur, deloc întâmplătoare 🙂 (dați click pe imagine pentru a o vizualiza mai bine).

În primul rând țin să spun că, din punctul meu de vedere, scrierile sale nu sunt de natură să te înspăimânte, sau în orice caz nu într-atât încât să nu poți termina o carte (dar dacă totuși s-ar întâmpla, eu personal cu atât mai mult m-aș încăpățâna să termin povestea, de vreme ce a reușit să-mi inducă asemenea senzații. Închid paranteza). Și zic asta după ce am citit unele dintre cărțile considerate cele mai cumplite, cum ar fi ”The Shining” sau ”Orașul Bântuit” (partea întâi, căci există și partea a doua, în care tocmai sunt cufundată zilele astea).

Romanele sunt absolut senzaționale și, cel puțin în ceea ce privește ”Orașul Bântuit”, cu niște descrieri atât de pătrunzătoare și pe care le percepi ca fiind atât de reale, încât pe alocuri ți se face greață la propriu, dar cred că teama este indusă în principal de elementele de ordin vizual. Bunăoară, filmul ”The Shining” mi se pare mult mai terifiant decât romanul, care este excelent scris, dar în ceea ce mă privește deloc înspăimântător.

”Orașul Bântuit”
Nu mă pot hotărî în ce categorie să încadrez acest roman. Sunt tentată să spun că este un roman despre copilărie; despre inocența idilelor de adolescență; despre caramaderie, despre relațiile și complicitatea dintre copiii care locuiesc într-un oraș mic de genul ”toată lumea cunoaște pe toată lumea”, fapt care vine deopotrivă cu avantaje și dezavantaje; despre părinți abuzatori (deloc întâmplător, cred, în cartea asta toți părinții își schingiuiesc copiii, psihologic și nu numai); și mai ales, este un roman care vorbește despre demonul ascuns în fiecare dintre noi. Nu în sensul că ne-ar face oameni răi, ci ”trezește la viață” cele mai ascunse temeri ale fiecăruia, apăsând exact acolo unde doare mai tare.

Și nu în ultimul rând, este despre un ucigaș de copii - o creatură supranaturală care li se înfățișează acestora de cele mai multe ori sub chipul unui clovn cunoscut sub numele de Pennywise. Fiind, cum spuneam, o reflecție a temerilor fiecăruia, își poate schimba forma sub care le apare, adaptându-se. Chestia asta mi-a amintit de ”bong-ul” din ”Harry Potter”, care tot principiul ăsta, dacă pot spune așa, îl are la bază.

Sigur că percepția mea este una subiectivă, dar mi se pare că Pennywise reprezintă un fel de alegorie, menită să atragă atenția asupra faptului că răul suprem este înșelător și de multe ori, recunoscut ca atare numai atunci când e prea târziu. Practic, Pennywise se hrănește cu teama copiilor abuzați de părinți și cu amintirea traumelor induse de aceștia. Șapte copii - șase băieți și o fată - în vârstă de 11 ani reușesc să-l neutralizeze temporar, însă după 27 de ani el se întoarce, hotărât să-și ia revanșa. Cumva și asta mi-a amintit de ”Harry Potter”, respectiv de Lordul Voldemort.

Este un roman descriptiv, cu asocieri de cuvinte inedite și inducătoare de senzații puternice. ”O broască râioasă, de un alb toxic şi viermuitor, îi căzu din gură şi se rostogoli pe pământ. (...) Boţul gelatinos al nasului căzu înăuntru, dezvăluind două canale roşii de carne crudă pe care Eddie le cunoştea din coşmarurile lui. Părul i se înăspri şi i se trase înapoi de pe tâmple, devenind o urzeală albă. Pielea putrezită a frunţii se despică, dând la iveală osul albicios acoperit de o substanţă mucilaginoasă, ca lentila înceţoşată a unei lanterne”.

Personal, am simțit cum ceva se chircește în mine citind chestia de mai sus (care se regăsește în volumul al doilea; dar primul e scris în exact același stil). Din punct de vedere scriitoricesc, mi se pare o operă de geniu. Am ”galopat” primul roman și acum m-am desprins cu greu de al doilea, pentru a mă așeza să scriu postarea asta. Filmul e pe Netflix, cred că mă aventurez cât de curând. 

”Străinul”
Pentru mine, cartea asta a fost surprinzătoare din mai multe puncte de vedere. Fără a putea spune că mi-a înșelat așteptările (nici vorbă de-așa ceva), într-un fel m-a păcălit. Judecând după felul în care începuse - o crimă oribilă, comisă într-un orășel idilic - mă așteptasem la un ”whodunnit”, o intrigă polițistă fără îndoială complexă, dar nu mai mult de atât. 

Faptul că m-am înșelat cât se poate de tare poate fi scuzat de faptul că nu-l cunosc suficient de bine, încă, pe Stephen King 🙂.
Ceea ce părea la început un caz foarte simplu se complică atunci când suspectul arestat nu numai că are un alibi imbatabil, ci pare să se fi aflat, pur și simplu, în două locuri diferite în același timp. Practic, exact dovezile care-l incriminează fără dubiu sunt aceleași care-i dovedesc nevinovăția. Tot fără dubiu.
Mi se pare fascinant felul în care autorul își ”îndrumă” cititorii spre deznodământ, căci pe măsură ce citești începi să fii tot mai încredințat că e ceva suprarealist la mijloc. Împletirea dintre realitate și supranatural decurge firesc, cu aerul că e(ra) ceva de la sine înțeles... deși cartea începuse într-un chip cât se poate de teluric.
Aceasta a fost una dintre surprize; o alta a fost cât de tare m-a prins povestea, și-acum vă poftesc să nu râdeți de mine. Pasămite am citit cartea asta în februarie, pe parcusul celor câteva zile petrecute la socri și nu de puține ori trecuse de miezul nopții și eu încă citeam.
Eh, ce voiam să spun. A fost pentru prima dată după multă vreme când am descoperit că am ceva rețineri în a străbate casa (noi dormeam în ultima cameră) pentru a mă duce la toaletă, în liniștea absolută și întunericul total în care erau cufundate toate camerele.
Da, știu cum sună chestia asta 🙂. Nu pot spune decât atât: doamnelor și domnilor, Stephen King.

”Lucruri prețioase”
Din punct de vedere atât al scriiturii, cât și al întorsăturii pe care o iau lucrurile, romanul acesta mi s-a părut cel mai bun dintre cele trei despre care v-am povestit astăzi. Și având în vedere ceea ce am scris despre celelalte două, cred că asta spune foarte multe 🙂. 

 

Într-un orășel - tot mic, tot genul ”toată lumea cunoaște pe toată lumea” - se instalează un negustor al cărui magazin, din punct de vedere al obiectelor expuse la vânzare, s-ar putea încadra în categoria ”talmeș-balmeș”.
Jetoane de baseball, păpuși, obiecte decorative din sticlă colorată, undițe, amulete, poze cu diferite celebrități în vogă, ochelari de soare, vaze de porțelan... Tot soiul de nimicuri, pe care proprietarul magazinului este bucuros să le vândă amatorilor la preț de chilipir (”fiecare plătește numai atât cât poate”), însă de fiecare dată le solicită să-i facă unui alt locuitor din oraș ”o mică glumă”.

Un băiețel care era în culmea fericirii că putuse cumpăra cu doar câțiva dolari un jeton de colecție pe care și-l dorea de ani de zile primește sarcina de-a zvârli cu noroi în rufele puse la uscat ale unei doamne și de a-i sparge și geamurile casei.
O doamnă cumpără o amuletă care se dovedește a avea un efect miraculos în alinarea durerilor atroce de mâini, pe care le avea din cauza artritei. Pe lângă suma de bani nesemnificativă pe care o plătește, trebuie să lase o scrisoare undeva unde să fie găsită de o anumită persoană.
Un domn cumpără o undiță performantă, care-i amintește de tatăl său și de anii fericiți ai copilăriei. Desigur, în preț este inclusă și o ”mică farsă” pe care trebuie să i-o facă unui alt localnic.

Fiecare achiziție este de neprețuit pentru cumpărător, care e pregătit să facă orice pentru a rămâne în posesia sa. Fiecare dintre obiecte aduce cu sine suferință, dezastru și moarte.

Romanul este de fapt o parabolă, sau cel puțin așa l-am perceput eu. Mintea noastră e cea care ne ține captivi și putem fi lesne manipulați de propriile gânduri, trăiri și sentimente.
Jetonul băiețelului era de fapt un carton murdar și rupt.
Amuleta era o bucățică de fier ruginit.
Undița japoneză era un băț de care atârna o ață.
Oamenii au văzut ceea ce voiau să vadă. Pe fiecare dintre ei, propria minte și propriile obsesii i-au trădat.

E o poveste care m-a pus foarte mult pe gânduri. Oare am și eu un ”lucru prețios”? Ce aș fi dispusă să fac pentru el? Cât de departe aș merge?

Ca scriitură, este cel puțin la fel de intens și pictografic precum ”Orașul Bântuit”; de fapt, cred că acesta e stilul lui King, doar că pe mine continuă să mă fascineze de parcă l-aș descoperi pentru prima dată.
”Noroiul i se desprinse din palme în flegme lungi şi maronii care se împrăştiară în evantaie înainte să lovească cearşafurile fluturânde. Se împroşcă pe ele în parabole şiroitoare, vâscoase.”

Încheind acest (lung) articol, vă recomand cu entuziasm aceste cărți, dacă nu le-ați citit încă. Nu vă vor speria. Vă vor fascina. Cât despre mine, mă duc să văd ce mai pune la cale Pennywise... 🤡.