Câteva considerații despre bullying-ul din anii copilăriei

E luni, iar eu stau acasă și încă descânt cafeaua, gândindu-mă și răzgândindu-mă despre ce să scriu. Faptul că nu sunt pe plantație se datorează zilei libere de astăzi (Rusaliile), cât despre cafeaua băută atât de târziu - e direct proporțională cu ora de trezire, ca să zic așa 😊.

Adevăru-i că mă preocupă de ceva timp un subiect, dar nu știu cum să-l abordez. Nu vreau nici să mă victimizez, nici să dau sfaturi necerute. De câteva săptămâni citesc o carte fenomenal de interesantă și pe alocuri șocantă - ”BEHAVE: The Biology of Humans at Our Best and Worst” de Robert M. Sapolsky și am ajuns la un capitol care, hai să spunem că m-a șocat.

Despre cartea aceasta îmi propun să scriu detaliat când o voi termina, este incredibilă. Dar cred că va mai dura până atunci; în format Kindle are 1.139 de pagini, o citesc în original, îmi fac adnotări și până acum am parcurs abia 20% din ea.

Subiectul la care mă refeream mai sus se referă la bullying. Mai precis - sau până unde am ajuns eu cu lectura - la bullying-ul din copilărie. Despre care nu avusesem nici cea mai vagă idee ce efecte pe termen lung și foarte lung poate avea.

Eu am fost victima unui astfel de bullying în școala primară. Sistematic, timp de 3 ani de zile (a început prin clasa a doua). Nemesis-ul meu se numea Carmen, un nume la care mă crispez instinctiv și acum, ori de câte ori îl aud.
Eu eram un copil singuratic, introvertit și dornic să facă pe plac, pradă foarte ușoară pentru un bully.
Ea era un copil sadic, avea o răutate lăuntrică și de cum a adulmecat vulnerabilitatea, a mușcat. Din nou, și din nou, și din nou. Ani la rând.

Fără a intra în detalii, hai să spunem că avea toate motivele să fie convinsă că nu vor exista consecințe pentru comportamentul ei - după cum nici n-au existat. Drept urmare făcea fix ce avea chef, aflându-și plăcerea zilnică în a mă șicana, în a mă striga ”babă” spre amuzamentul batjocoritor al celorlalți colegi (asta era de la porecla mea consacrată, ”Greta babeta”), în a mă exclude din toate jocurile de grup, profitând de statutul ei de lider de opinie al clasei (”dacă joacă și baba, eu nu mai joc”) și multe, multe altele.

Atât de gravă devenise situația și atât de disperat mi-era strigătul de ajutor, încât ai mei au luat o decizie radicală (mai mult mama, de fapt, iar tata a mormăit ceva despre incapacitatea mea de a-mi rezolva problemele singură, eu având 10 ani în momentul respectiv): la terminarea clasei a patra, m-au mutat din clasă. A fost cu siguranță o decizie bună, nu-mi imaginez cum aș mai fi rezistat încă 4 ani în aceeași clasă cu ea, dar răul fusese deja făcut. Și făcut bine, dacă s-ar preta un joc de cuvinte la asta.

Iată câteva idei desprinse din cartea lui Robert M. Sapolsky, în care m-am regăsit întru totul și mi-am putut explica retroactiv niște lucruri petrecute în urmă cu 34-35 de ani:

🔺- bullying-ul din anii copilăriei crește semnificativ riscul viitorului adult de-a se confrunta cu depresia și anxietatea (fascinant mi se pare că explicația este în primul rând fiziologică: stresul indus de bullying duce la creșterea de volum și de activitate a amigdalei - centrul emoțional al creierului);

🔺 - excesul de cortizol, secretat ca urmare a stresului, este cu atât mai dăunător în prima parte a vieții, în plină perioadă de dezvoltare fizică și emoțională; sunt afectate capacitatea de învățare și memorare, abilitatea copilului de a-și controla impulsurile, stima de sine și așa mai departe;

🔺 - copilul supus bullying-ului își va dezvolta o distorsiune cognitivă numită suprageneralizare - ”viața va fi întotdeauna incontrolabil de îngrozitoare”.

Pe toate cele de mai sus le-am bifat, cu asupra de măsură. Îmi aduc aminte cu (neplăcut de multă) claritate despre randamentul scăzut la școală, în special în clasa a patra când bullying-ul luase proporții uriașe, starea permanentă de ”en garde!” pe care-o aveam, neliniștea și presiunea pusă de familie că ”nu dai rezultate”. Per total, nu pot spune că am vreo amintire plăcută din anii ăia. Am niște poze din acea perioadă, aveam cearcăne până la genunchi. Dormeam prost și plângeam mult.

Am simțit nevoia să scriu toatea astea pentru că m-a șocat cât de mult m-am regăsit și cât de bine se explică niște chestiuni dacă sunt puse în cheia corectă.