Cea dintâi călătorie în străinătate (cu pasaje dintr-un jurnal vechi)

Aveam demult în minte postarea asta, însă o tot amânasem din diverse motive. Astăzi însă, poate de unde mi s-au reactivat nostalgiile urmărindu-l pe Mihai care pune imagini superbe din periplul său în Grecia, m-am îndemnat să scriu, în fine, despre cea dintâi ieșire a mea în străinătate.

Ieșire care a fost, cum lesne vă puteți imagina, în Grecia 🙂. O excursie cu autocarul, în care am pornit pe 19 August 2002. (Fix cinci ani mai târziu urma să mă căsătoresc civil, dar asta-i altă discuție 😋).
Din fericire am ținut un jurnal pe parcursul acelei călătorii, pe care-l mai am și acum. Mă amuză și mă înduioșează să-l recitesc și voi ”presăra” pasaje din el (scrise cu albastru, pentru nota distinctivă. Îmi cer scuze anticipat pentru folosirea vechii metodologii de ortografie, cu ”î” din ”i” și ”nici o” dezlegat. Așa erau normele atunci). 

Ar fi fost frumos să am și câteva imagini de atunci, însă toate pozele sunt într-un album aflat la Piatra Neamț. Și nu va fi tocmai un articol scurt, dar eu sper că vă va plăcea 🙂.
Așadar, a fost odată, acum aproape 22 de ani...

Astăzi mă duc acasă. Ce început ciudat al unui jurnal de călătorie....dar de ce ar trebui să fie unul clasic? Asta, în măsura în care aş şti ce înseamnă un jurnal literar... bine, ştiu, în teorie. Practic, e primul pe care-l scriu. Aşa că sunt destul de îngăduitoare cu mine însămi la acest aspect.
De ce „acasă”? E greu de explicat şi cu atît mai greu de înţeles. Aş zice că, dintotdeauna, am simţit o apropiere inexplicabilă faţă de această ţară. Singura care m-a preocupat din punct de vedere al istoriei, al mitologiei, al obiceiurilor locale.... Nu mă hazardez în explicaţii ale fenomenului. Nu e locul şi, aş zice, nici momentul.

Mă veți înțelege și veți ști cu siguranță la ce mă refer, dacă vă spun că de îndată ce am ieșit din țară (prin frontiera de la Giurgiu), am avut senzația că totul este altfel. O impresie pur subiectivă, dar justificată în context. Fiecare colț, fiecare copac mi se părea diferit, altfel decât în România și dacă ar fi fost după mine, m-aș fi oprit să le studiez. Erau la fel și totuși, altceva.
Bine, asta după ce ne-am ușurat fiecare de câte 5 euro, întru menținerea bunelor relații cu poporul vecin și prieten 😀.

Frontiera de la Giurgiu. După cum se vede treaba, o să am timp să o studiez pe îndelete. Avem în faţă 5 autocare. Salut decizia de a se face culoare separate pentru autoturisme, respectiv tiruri. Observ Podul Prieteniei, simbol al „relațiilor de bună vecinătate” dintre români şi bulgari. O construcţie modernă, care mă lasă rece. Poate şi pentru că vameşii bulgari ne pretind, cu faţa senină, să le dăm şpagă – unul din ei a zis „bancîtî ai?”. Proteste violente în rîndul compatrioţilor mei, dar ghidul ne explică: ori cedăm şi ne dăm „obolul” de cîte 5 euro de persoană, ori ne apucă seara aici. Băieţii n-au nici un motiv de grabă. Bun argument, aşa că ne supunem „tradiţiei locale” şi intrăm victorioşi în Bulgaria.

Bulgaria mi s-a părut banală, inexpresivă și foarte murdară (văzusem mormane de gunoi adunate în multe locuri). Am reținut însă un relief splendid cu puțin înainte de intrarea în Sofia, cum nu mai văzusem până atunci, cu viaducte şi tuneluri de 800 - 2.200 de metri.

Am intrat în Grecia spre lăsarea serii (fără șpagă, am notat eu cu satisfacție) și am dormit la un hotel din Sidirokastro. Unde am avut probleme la baie: este prea tehnologică pentru rustica de mine, ca să zic așa, drept pentru care mi-au fost necesare circa 15 minute ca să mă edific în privința dușului, a toaletei și chiar a chiuvetei. Nu-i nimic, bine că nu mă vede nimeni, vorba aia. (Ar fi trebuit să fie inclus un training în acest sens).
De unde rezultă că eram prietenă cu sarcasmul și autoironia încă de-acum două decenii 😁. Totuși, un sfert de oră ca să-mi dau seama cum se trage apa și cum se reglează temperatura apei la duș? Mda, se vede că eram neumblată.

Salonic și Meteora nu prea m-au impresionat atunci (cu toate că peisajele de pe munte erau fascinante). Mănăstirile, însă, nu sunt spectaculoase decât prin amplasare, am scris eu. Altminteri, austere și sărăcăcioase - ceea ce era și de așteptat, de altfel. Demn de menționat este că, la mănăstirea Sfântului Ștefan, de aici, am remarcat că interiorul era sculptat aproape integral în lemn de tei, sub cele mai diverse și complicate forme (chipuri de sfinți și diferite momente din Noul Testament).
Sunt curioasă cum mi s-ar părea astăzi, având cu totul alte filtre, experiențe și sistem de referință.

Primul obiectiv care mi s-a părut cu adevărat impresionant a fost Canalul Corint. Ni la mine ce preocupări aveam:
Este copleşitor, cu o adîncime de 80 de metri. Am făcut un popas „turistic” (adică pentru fotografii), ocazie cu care am studiat canalul şi mi-am pus două întrebări:
1) Cîte milioane de sclavi au murit săpîndu-l?
2) Ce s-a întîmplat cu tot rezidu-ul rezultat în urma excavaţiilor? (cam pretenţios termenul, ţinînd cont de perioada din care datează). 
Am rămas cam nelămurită. Dar mi se pare interesant că-mi puneam genul ăsta de întrebări.

După ce-am vizitat templul lui Asclepio din Epidaurus, am ajuns la Tolo - unde-am înotat pentru prima dată în Marea Egee. Seara, privind din balconul meu cum luna se oglindea în nemărginirea apei, am scris: Îmi vine să plîng de fericire, la gîndul că mîine plecăm la Atena.

Nu mă surprinde că, povestind - și retrăind - aceste momente, mă apucă iar emoțiile. Grecia este, cu adevărat, țara mea de suflet. Și asta nu doar pentru că ea a fost cea dintâi unde am călătorit.
Pe drum a doua zi, mi-am spus de mai multe ori: ”călătorim pe autostrada Salonic-Atena”. Simpla repetiție a acestei propoziții îmi dădea fiori. Am vizitat Mycene (cetatea lui Agamemnon), stadionul olimpic și catedrala Sf. Andrei, însă gândul meu se întorcea, iar și iar, către Atena. La căderea serii, notam în jurnal:
E ora nouă şi am ajuns la Atena!! Văd Acropolele, luminate feeric. Le vom vizita mîine. Greta, eşti cu adevărat ACASĂ!

Prin urmare, când am ajuns la Partenon... În fața lui mi-au dat lacrimile, pe care n-am făcut nici o încercare să le ascund. Unul dintre cele mai dragi vise ale mele s-a materializat în acest moment.
Îmi amintesc și de emoția de-a vedea Erechteionul și mi-am încordat serios memoria ca să-mi aduc aminte cum se numeau nimfele care susțin acoperișul: cariatide, am conchis victorioasă, și dacă pe vremea aia ar fi existat hashtag-uri, m-aș fi gratulat cu un #feelingproudofmyself 😀.

Seara ne-am dus la Capul Sounion, la cină am mâncat pentru prima dată caracatiță (și, după cum am scris în jurnal, mi-a plăcut; nu știu când și-n ce context am stricat eu pacea și prietenia cu lighioanele de mare), iar a doua zi am făcut o croazieră cu opriri pe trei insule (Poros, Hydra și Aegina) și m-am îndrăgostit la prima vedere. Lulea și mai multe nu.

Nici nu știu cum îl chema. Era unul dintre dansatorii de pe vas și, pe lângă programul artistic susținut alături de colegii lui (simpatici și ei, dar incomparabili ca apariție, mmm), ne-a predat o lecție de sirtaki. Mă voi opri puțin asupra lui... pentru că este cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată: înalt, brunet, cu părul ondulat, cu ochi de un albastru neverosimil și agil ca o panteră (ete-a naibii, ce comparații dădeam din mine. Multe pantere văzusem pân-atunci 🙄). Toate femeile de pe vas, indiferent de nație (în total suntem peste 600 de pasageri la bord) suntem fascinate de el. Ne concentrăm cu dificultate asupra succesiunii de pași, pentru că avem alt centru de interes. Dar tipul ne pune la punct: ”pay attention, please, this is a lesson!”. De parcă n-ar fi conștient că e mai atrăgător decît prevede legea. Un asemenea exemplar ar trebui ocrotit într-o rezervație.

Mare mi-a fost dezamăgirea când nu m-a desemnat pe mine pentru a veni pe scenă ca să iau parte la un număr de dans alături de colegii lui. S-a oprit asupra unei fete ce-i drept foc de frumoasă, cu un ten creol, ochi migdalați și o cascadă de păr brunet. În comparație cu ea eu eram un șoricel cenușiu, ce să vadă la mine? Dar tare, tare rău mi-a părut...
Mă culc cu amintirea frumosului grec (nici măcar n-am aflat cum îl cheamă). I-aş zice Adonis (cel mai frumos bărbat, în mitologia greacă), dar ăla n-a avut o soartă fericită. L-a transformat Artemis în cerb, pentru că se arătase insensibil la farmecele ei şi apoi l-a hăituit prin pădure, pînă l-a omorît, pe malul unui izvor.
Hai că ori o ardeam profund, ori nu.

Din Atena am plecat spre Paralia Katerini, unde am rămas pentru ultimele două zile. Eram emoționată de tot ceea ce trăisem și mi-era sufletul plin de nostalgie. În ultima seară m-am dus singură pe ţărm şi mi-am luat „la revedere”de la Marea Egee. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, o să mă întorc aici cîndva...

Ulltima însemnare din jurnalul de călătorie:
Nimic nu va mai fi la fel pentru mine, de acum încolo, dar, deşi tristeţea că m-am întors e foarte intensă, mă simt plină de energie. Am la ce să visez. Dacă pînă acum mă hrăneam cu iluzii şi cu gîndul că, poate, voi vedea cîndva Grecia, astăzi ştiu că acolo este casa mea, unde mă voi întoarce într-o bună zi. 

M-am întors (în Creta) și voi revedea cândva și Atena. De data aceasta, cu omul meu de mână.

În ceea ce mă privește, cea dintâi întâlnire cu Grecia a fost nu numai împlinirea unui vechi vis, ci mi-a adus și vindecarea de suferința unei iubiri neîmplinite, care mă ardea de ani de zile. Acolo, în Grecia, am simțit cu adevărat că rana se vindecase. Pentru mine asta a fost încă o confirmare că există un ceva anume care mă leagă de acele locuri.

Dacă ați ajuns cu lectura până la capăt, vă mulțumesc pentru răbdare 🙂. Cred că e cel mai lung articol pe care l-am scris până acum, dar a evocat multe emoții și amintiri frumoase.