Se poate spune că Paștele acesta a fost cel pe care l-am simțit cel mai puțin, în tot cazul mult mai puțin comparativ cu anii anteriori. Cu siguranță faptul că a fost atât de târziu (la cinci săptămâni după cel catolic și protestant) a contribuit semnificativ la ne-starea mea.
N-am fost tristă din acest motiv, pur și simplu n-am simțit.
Asta a fost aseară. Azi dimineață însă... ceva era cumva diferit. Feed-ul mi-era inundat de ”Hristos a Înviat” și am răspuns la cât de multe am putut. Așa am simțit nevoia. Am ascultat ”Hristos a Înviat din morți”, mi-am împreunat mâinile și mi-au dat lacrimile. De credință, de bine, de ceva din adâncul sufletului. Pentru că acolo și numai acolo se află Lumina: în inima fiecăruia dintre noi.
Am scris destul de rar despre asta și de multe ori mai degrabă vag, pentru că e ceva foarte-foarte personal. Cred. Am mai spus asta: cred așa cum credea Marcus Vinicius în ”Quo Vadis”.
Nu am o reprezentare clară a Lui Dumnezeu (cred că nimeni nu are). Dar cred, cred că este undeva, acolo sus, dincolo de ceruri și de lumi. Și am convingerea că multe sunt cele ce scapă puterii de înțelegere și cunoașterii omenești.
Îmi aduc aminte de acel Paște când am avut o întâlnire stranie.
Și-mi aduc aminte și de cel dintâi Paște de după plecarea mamei. De semnul pe care l-am primit atunci.
Să ne înțelegem: din punctul meu de vedere, Biserica e una, Dumnezeu este cu totul altceva. Din păcate, legătura este tot mai slabă, fiindcă nevrednicia și păcatele fețelor bisericești au erodat-o.
Asta nu schimbă însă ceea ce e-n sufletul meu.
Cred.
Hristos a Înviat! 🙂
duminică, 5 mai 2024
Lumina din suflet
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
5 comentarii:
Cele cinci saptamani distanta intre data cerebrarii aceluiasi eveniment major al crestinatatii m-au marcat si pe mine si m-au intristat. Dar se pare ca sunt discutiile avansate intre cele doua biserici apostolice ca incepand de anul viitor Pastele sa fie cerebrat la aceeasi data, marcand implinirea a 1700 ani de la conciliul de la Niceea. Sper mult sa se ajunga la un intelept compromis in sensul asta si sa se unifice sarbatorirea pentru toti crestinii. Desi trebuie sa se cada de acord când, relativ la Passover-ul evreiesc. Biserica ortodoxa are grija sa sarbatoreasca totdeauna dupa, dată fiind cronologia evenimentului. Care incepe cu intrarea lui Iisus in Ierusalim de Passover.
Irina
Adevarat a inviat!
De aceea imi place foarte mult de tine, ca scrii si folosesti cuvintele care exprima exact si ceea ce simt eu...
Sa stii ca si eu am avut un moment de asta pe care nu mi-l explic intr-o biserica din Malaga. Nici macar nu era o biserica deosebita, era micuta si cu icoane. Am inceput sa plang fara sa stiu de ce, fara motiv, fara amintire, dar cu mare naduf. Cezar se uita la mine ca la felul 4 ca nu ma stia bisericoasa, insa nu pot explica nici in ziua de azi de ce am plans. Nu era dupa ai mei, nu era din cauza de ceva problema sau apasare personala, pur si simplu a izbucnit ceva din mine.
Nu stiu daca e lumina sau l-oi fi simtit pe Dumnezeu, insa imi amintesc perfect momentul ala.
Exact asa cred si eu cu religia si biserica... Din pacate locul lui Dumnezeu nu mai e in toate bisericile. :(
Adevarat a inviat!
Exact asa cred si eu. Pe mine ce ma conecteaza cel mai mult cu Dumnezeu e muzica, si daca mi-e greu si simt nevoia de alinare ascult muzica.
De plans in biserica am plans in Paris, in Sacre Coeur, cantau dumnezeieste calugaritele acolo, si eu tocmai o pierdusem pe mama. A fost profesoara de franceza, visul nerealizat al ei a fost sa ajunga in Franta, era cat pe ce dar s-a intamplat o urgenta medicala si n-a mai putut. I-am dus pamant de pe mormant si l-am aruncat in Sena.
@Irina, văzusem undeva un articol pe subiect, dar nu-l mai găsesc acum. Știu că anul viitor vor fi în același timp și sper și eu ca asta să se permanentizeze...
@Mmmaria, cât mă bucur să-ți văd iar scrisul! :)
@Tomata, așa este. Dumnezeu nu Își mai are locul în toate bisericile, dar va avea mereu loc în sufletul nostru :)
@SAM, mi-ai adus aminte că am avut și eu o experiență personală în Sacre Coeur când am ajuns prima dată la Paris, în 2003. Îmi amintesc doar vag de faptul că era o statuie a Fecioarei Maria și rugându-mă în tăcere am simțit ceva... nu știu nici eu ce, o pace sufletească aparte, o anume căldură necunoscută până atunci. Îmi doresc să mă întorc acolo într-o zi.
Frumos gest ai făcut pentru mama ta, fie-i somnul liniștit...
Trimiteți un comentariu