Pe scurt, despre câteva seriale și o autoare

Nu e chiar o postare de luni, ci mai degrabă de weekend, însă o putem considera ca un fel de avanpremieră, ca să zicem așa. Că oricum mă simt destul de secată de energie (aspect relativ descurajant, având în vedere că e abia luni 🙄).

💃 Am terminat și cel de-al patrulea sezon din ”Emily in Paris” și abia îl aștept pe următorul. Mi se pare o poveste frumoasă și amuzantă și am hotărât că nu mă deranjează inerentele scăpări sau accente melodramatice mai mult sau mai puțin trase de păr. Pentru că între noi fie vorba, are dintr-astea din belșug (excesiv, aș putea spune chiar), dar dac-am decis că nu mă interesează, apăi nici că m-a.
Îmi plac foarte mult imaginile din Paris și împrejurimile acestuia, ținutele și accesoriile precum și umorul de situație și cred că un pic de frivolitate n-a făcut niciodată rău nimănui.
Un aspect esențial este că Emily nu a pretins niciodată că ar fi mai mult decât e. Și-n această notă, mă bucur de revederea cu ea undeva la jumătatea anului viitor, pentru cel de-al cincilea sezon (în care ne mutăm la Roma, probabil doar temporar, însă cu atât mai mult sunt curioasă).

Da, știu: imaginea este un clișeu. Dar am fost la Paris, i-am simțit magia și-mi doresc să stăm o dată în viață la un hotel cu asemenea view. După cum dragul de Dr. House spunea: există un motiv pentru care clișeele sunt clișee 🙃.

📚 Să tot fie vreo lună și jumătate, cred, sau poate puțin mai mult de când am descoperit cărțile Freidei McFaddden. Am început cu ”Menajera”, continuând cu următoarele două volume din trilogie: ”Secretul menajerei” și ”Menajera e cu ochii pe tine”, iar după aceea am continuat cu ”Teacher”, ”Locked Door”, ”The Surrogate Mother” și ”The Coworker” (titlurile sunt în engleză pentru că așa le-am citit; nu le-am găsit în românește și se citesc foarte, foarte ușor). Nu intenționez nici pe departe să mă opresc aici.
Și, ei bine, mie îmi plac. Am citit o serie de recenzii scrise de oameni care le consideră facile și lipsite de substanță. Nu-i contrazic; percepțiile sunt subiective. Dar e ceva de care probabil am nevoie acum. Citesc și Stephen King, și biografii în germană și multe altele. Asta nu înseamnă că nu pot aprecia o poveste în esență bună, numai pentru că este nepretențios scrisă.
Rămânând la citit, am câteva cărți foarte bune pe lista scurtă, în care abia aștept să mă cufund. Și cât de curând sper să mă mobilizez ca să vă povestesc despre câteva cărți de Stephen King.

🎥 Revenind la seriale, vă spun că am văzut un documentar... cutremurător. Nu știu dacă ”bun” este cuvântul corect, dar e ceva de natură să te scuture din temelii. Mă refer la noul sezon al documentarului ”Monsters”, de pe Netflix, care merită urmărit nu atât pentru povestea sordidă a fraților Lyle și Erik Menendez, care și-au omorât ambii părinți. Cât mai ales pentru Javier Bardem, aici în rolul tatălui asasinat. Nu avusesem idee ce actor înfiorător de bun este. Nici cea mai vagă idee.
Numai că. După ce l-am parcurs integral, mi-am dat seama că nu știu cine sunt adevărații monștri, de fapt. Voi povesti în detaliu și despre asta, pentru că sunt foarte curioasă cum vedeți voi lucrurile.

Mâine e marți și eu visez doar la weekend, ca să mă umflu de somn și să-mi văd de ”Sherlock” - serialul cu Benedict Cumberbatch și Martin Freeman, pe care l-am început de curând. După două episoade, mă declar absolut sedusă. Și orice s-ar spune despre mine, sunt mai sociabilă decât el, am zis! 😀
- Oh, spuse Watson intrând prima dată în apartamentul lui Holmes și dând cu ochii de un craniu.
Sherlock, netulburat:
- Friend of mine.
Vedeți? Asta ziceam. Să fii mai puțin sociabil decât Sherlock înseamnă să fii un craniu pe o noptieră. Într-un apartament din centrul Londrei, dar orișicât 😁.