”Al Pacino - Sonny Boy” (autobiografie)

Nu știu cum să încep această recenzie altfel decât prin a spune că pentru mine Al Pacino este mai mult decât un actor care-mi place foarte mult; mă impresionează, mă copleșește, mă trântește la pământ și mă urcă la cer, într-o tornadă de trăiri și emoții. Respectul pe care-l am pentru el este imens. Nu am văzut niciodată monologuri mai pline de forță decât ale lui și pentru mine el întruchipează definiția expresivității.

Autobiografia ”Sonny Boy” (al cărei titlu reprezintă un nume de alint folosit de mama lui, care se inspirase dintr-un cântec al anilor '30) nu este prima carte despre Al Pacino pe care o citesc. În urmă cu aproape 15 ani am citit un volum de interviuri pe care i le-a acordat jurnalistului american Lawrence Grobel, care mi-a plăcut foarte mult și regret că n-am scris despre el la vremea respectivă. Acum, după ce am parcurs și autobiografia, concluzionez că ar trebui să recitesc interviurile. Fiindcă în ele Pacino a dezvăluit, de multe ori indirect, incomparabil mai multe detalii personale decât a făcut-o în acest volum de aproape 400 de pagini.

Nu că asta ar fi fost ceva de neanticipat pentru mine. Știam despre el că e foarte discret în ceea ce privește viața personală și aș fi fost surprinsă dacă s-ar fi apucat să dea din casă, respectiv dacă aș fi găsit ”picanterii” în cartea asta. Nu e genul lui.

Cu toate astea însă, nu se poate spune că nu și-a deschis sufletul. Parcurgându-i scrierea îl descoperi ca fiind un tip realist, al cărui drum spre vârf a fost unul abrupt și care, inclusiv pe culmile gloriei, a rămas cu picioarele pe pământ. Am zâmbit a ”știu cum e!” aflând că una dintre marile sale pasiuni este lectura și că petrecea uneori câte cinci ore citind într-o cafenea și având drept pretext o singură ceașcă de cafea, pentru că asta era tot ceea ce-și putea permite. Citea cu plăcere Hemingway, Shakespeare și Cehov. Începuturile nu i-au fost deloc ușoare (”în anii aceia intram într-o bibliotecă în primul rând pentru că acolo era cald”, povestește el), chiar dacă la nivel personal nu i-a lipsit afecțiunea familiei, în ciuda divorțului timpuriu al părinților și al absenței tatălui din viața lui.
Și-a petrecut prima parte a vieții în Bronx, iar modul în care descrie această etapă este aproape cinematografic. ”Vedem” cu ochii minții străzile și ghetourile din Bronx, făcându-ne astfel propria imagine despre prietenii lui Cliffy, Bruce și Petey, care însă n-au putut supraviețui vieții dure din New York și mediului compromis în care erau siliți să trăiască: toți trei au murit din cauza unei supradoze, înainte de-a fi împlinit 30 de ani. ”Faptul că mie nu mi s-a întâmplat același lucru”, scrie Pacino, ”se datorează numai mamei mele”.

Toți îl cunoaștem pentru monumentalele roluri din ”Nașul”, ”Parfum de femeie”, ”Scarface”, ”Avocatul Diavolului” sau ”După-amiază de câine”; realitatea este însă că Pacino e-n primul rând un actor de teatru (preponderent Shakespeare), ceea ce explică profunzimea și intensitatea monologurilor sale. Dragostea vieții lui a fost scena și chiar ca actor confirmat la Hollywood, s-a întors la teatru ori de câte ori a avut posibilitatea. Tot datorită acestei pasiuni a acceptat și emblematicul rol al lui Shylock, din filmul ”Neguțătorul din Veneția” (2004).

Aș minți să spun că n-am dat paginile cu oarecare nerăbdare, vrând să ajung cât mai repede la relatările despre ”Nașul”. Rolul lui Michael Corleone se datorează în exclusivitate lui Francis Ford Coppola, deoarece nefiind un ”nume mare” studiourile Paramount nu-l voiau și după primele săptămâni de filmare chiar intenționau să-l concedieze. Partea asta din carte mi-a plăcut enorm și cu voia voastră, voi face un scurt rezumat.

Scena din ”Nașul” (I) care i-a salvat rolul

La drept vorbind, în primă fază Paramount respinsese cea mai mare parte din distribuția propusă de Coppola. James Caan (Santino Corleone), Robert Duvall (avocatul Tom Hagen) fuseseră inițial refuzați. ”Pentru Dumnezeu, până și pe Marlon Brando îl refuzaseră”, scrie Pacino, care nu-și făcea mari speranțe pentru rol, mai ales în situația respectivă. Din fericire, unul dintre prietenii lui le-a dat directorilor o casetă cu o scenă de opt minute din filmul ”The Panic in Needle Park”, realizat în 1971 și în care avusese rolul principal; după ce au vizionat-o, au acceptat să-i acorde o șansă.
Problemele nu se încheiaseră însă. Ne amintim că primele scene din “Nașul” sunt cele de la nunta lui Connie, iar Michael, în uniformă militară și însoțit de Kay (Diane Keaton), e stingher și pare a nu-și găsi locul. Nu era o întâmplare, Pacino știa foarte bine ce face fiindcă studiase rolul extrem de amănunțit. Michael nu era ”menit” unei cariere în Mafia, tatăl lui nu-și dorea asta pentru el și tocmai de aceea lasă impresia că nu se încadrează în decorul general și e mai degrabă retras și inexpresiv. Evoluția lui va începe o dată cu atentatul asupra lui Vito Corleone și va fi un proces de durată, culminat cu uciderea capilor celor cinci familii din New York, cu care se încheie filmul.
Or, Pacino știa toate astea și exact așa a început să-și construiască personajul. ”În concepția mea, Michael venea de nicăieri și urma să crească în timp”, spune Pacino. Directorii Paramount nu i-au înțeles strategia, l-au considerat șters și lipsit de carismă și erau cât pe ce să-l dea afară. A fost momentul în care Coppola a intervenit decisiv și a devansat cu câteva zile planul, filmând mai repede scena din restaurant în care Michael îi împușcă pe Sollozzo și McCluskey. Este una dintre scenele-cheie din film, marcând transformarea lui într-un mafioso. Întrebarea era dacă Pacino va reuși să transmită schimbarea asta pe ecran.
Între timp, știm cu toții răspunsul. Coppola nu a admis niciodată explicit care a fost motivul pentru care a devansat programul, dar cert este că după ce au vizionat scena din restaurant, șefii Paramount s-au răzgândit și l-au păstrat în film. Restul, cum se spune, este istorie. Una extraordinară, aș adăuga, despre care Al Pacino își amintește cu deosebit de mult drag. În special despre relația lui cu John Cazale (pe care-l consideră un actor de geniu), Robert De Niro și Diane Keaton, care i-au devenit prieteni apropiați.

”Ceea ce este fenomenal în actorie”, scrie Pacino, ”este că faci ceva ce nu e real și în același timp, este. Ca actor trebuie să trăiești cu adevărat rolul pe care îl joci, pentru a putea să-l transpui în film”, adaugă el, exemplificând cu faptul că, în perioada în care căsnicia lui Michael și a lui Kay se deteriorase, a menținut distanța față de Diane Keaton (la care altminteri ținea foarte mult și cu care a avut și o relație romantică), pentru a-i fi mai ușor să intre în rolul soțului înstrăinat.

În rolul lui Tony Montana (Scarface)

Cu atât mai curioasă am fost să citesc despre rolul din ”Parfum de femeie” care i-a adus, în cele din urmă, premiul Oscar (la cea de-a opta nominalizare). Spre oarecum neplăcuta mea surpriză a trecut foarte repede peste asta și din ceea ce a scris se poate concluziona că rolul lui preferat a fost cel al lui Tony Montana din ”Scarface”, deși vorbește mult și despre alte pelicule reprezentative pentru cariera lui (”După-amiază de câine”, ”Heat” - unde a jucat cu Robert De Niro și au improvizat amândoi celebra scenă de la masă, ”Serpico”, ”Sea of Love” sau ”Carlito's Way”).

Evocă pe scurt momentul în care Jodie Foster l-a anunțat drept câștigător al Oscarului, spunând că exact cu o secundă înainte a simțit că this is it, momentul său venise, în sfârșit 🙂. Și menționează emoția și recunoștința pe care le-a simțit văzând că întreaga sală s-a ridicat și îl ovaționează în picioare 😊. (Am urmărit filmulețul pe Youtube și m-am topit văzându-l cât a fost, într-adevăr, de emoționat).

Cum spuneam la început, vorbește foarte puțin despre viața lui personală, dar nu se sfiește să aducă în discuție alcoolismul (pentru care a făcut psihoterapie, fiindcă întrunirile de la Alcoolicii Anonimi n-ar fi fost o soluție în cazul lui, el nefiind deloc anonim) și problemele de ordin financiar (cauzate de un manager corupt, dar și de faptul că Pacino era în general destul de neatent la aspectele astea).

Am scris mai mult decât aveam de gând și considerabil mai puțin decât mi-aș fi dorit. La finalul acestei cărți, pot spune că am ajuns să-l cunosc un pic mai bine pe Al Pacino, fiindcă prin tot ceea ce a scris ne-a povestit despre el, chiar dacă referirile la viața personală sunt puține și ambigue. Este o carte mai mult despre actor și mai puțin despre om. După cum cred că i-a fost și planul.
 

În final, vă las cu:
- o recomandare: aceia dintre voi cărora vă plac audiobook-urile (nu e cazul meu), ați putea încerca audioobookul. De ce? Simplu: este citit chiar de Al Pacino. Acele intonații, acea voce 🙂.
- un ”food for thought”, vorba americanilor: rolul vieții lui a fost cel al lui Michael Corleone. Ei bine, bunicii lui materni (care emigraseră în Statele Unite de tineri) proveneau din Sicilia, mai precis din satul... Corleone 😉.