Zece ani de veșnicie

”Vreau să mă duc acasă”, mi-a spus, când am vorbit la telefon în seara aceea.
Nu știam că era pentru ultima dată când o auzeam. Nu știam ce să-i răspund la asta.
”Vreau să mă bag în pat”.
”...”
”Vii să mă ajuți?”
”Da, mama, o să vin”.

Și cândva în cursul nopții, a plecat acasă.
Iar eu am venit. Două zile mai târziu, ca s-o petrec pe cel din urmă drum.

Sunt zece ani de când mama e călătoare în alte lumi.

Am trecut prin durerea aceea care rupe bucăți din suflet, mi-a fost un deșert de dor, am înotat într-un  ocean de regrete și de ”cum ar fi fost dacă”-uri.

Acum a rămas doar nostalgia.

Cu adevărat și din tot sufletul, simt că nu a plecat de tot. Încă am momente când vorbesc cu ea privind-o în fotografia din bibliotecă, din care mă veghează.

Imaginea e din ziua în care m-am căsătorit și este una dintre fotografiile mele preferate cu ea. Îmi pare încă atât de aproape. Așa cum și e, de fapt.

Când au trecut totuși zece ani?

Dacă aș fi în Piatra Neamț astăzi, aș merge la cimitir. Aș privi când fotografia de pe cruce, când cerul spre care și-a luat zborul în urmă cu un deceniu și, ca de fiecare dată când sunt singură la mormântul ei, am asculta împreună ”Stay Another Day”, o melodie care-i plăcea foarte mult.

 

 

Atât de multe lucruri pe care nu i le-am spus.
Atât de multe locuri în care mi-aș fi dorit să mergem împreună.
Atât de multe pe care nu a apucat să le vadă, să le știe, să le cunoască.

Îmi pare atât de rău pentru tot ceea ce n-am trăit cu ea. N-o să înțeleg niciodată de ce a trebuit să fie așa.

N-aș fi crezut că mai am de unde-o plânge, dar închei textul ăsta în lacrimi, în timp ce ascult piesa asta iar și iar:



Dormi în pace, mami.

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.