”Vreau să mă duc acasă”, mi-a spus, când am vorbit la telefon în seara aceea.
Nu știam că era pentru ultima dată când o auzeam. Nu știam ce să-i răspund la asta.
”Vreau să mă bag în pat”.
”...”
”Vii să mă ajuți?”
”Da, mama, o să vin”.
Și cândva în cursul nopții, a plecat acasă.
Iar eu am venit. Două zile mai târziu, ca s-o petrec pe cel din urmă drum.
Sunt zece ani de când mama e călătoare în alte lumi.
Am trecut prin durerea aceea care rupe bucăți din suflet, mi-a fost un deșert de dor, am înotat într-un ocean de regrete și de ”cum ar fi fost dacă”-uri.
Acum a rămas doar nostalgia.
Cu adevărat și din tot sufletul, simt că nu a plecat de tot. Încă am momente când vorbesc cu ea privind-o în fotografia din bibliotecă, din care mă veghează.
Imaginea e din ziua în care m-am căsătorit și este una dintre fotografiile mele preferate cu ea. Îmi pare încă atât de aproape. Așa cum și e, de fapt.
Când au trecut totuși zece ani?
Dacă aș fi în Piatra Neamț astăzi, aș merge la cimitir. Aș privi când fotografia de pe cruce, când cerul spre care și-a luat zborul în urmă cu un deceniu și, ca de fiecare dată când sunt singură la mormântul ei, am asculta împreună ”Stay Another Day”, o melodie care-i plăcea foarte mult.
Atât de multe locuri în care mi-aș fi dorit să mergem împreună.
Atât de multe pe care nu a apucat să le vadă, să le știe, să le cunoască.
Îmi pare atât de rău pentru tot ceea ce n-am trăit cu ea. N-o să înțeleg niciodată de ce a trebuit să fie așa.
N-aș fi crezut că mai am de unde-o plânge, dar închei textul ăsta în lacrimi, în timp ce ascult piesa asta iar și iar:
Dormi în pace, mami.
”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.
4 comentarii:
Este mereu acolo.... Atât vreau și pot să zic...
Și faptul că acum mai plâng și alții la patru jumate dimineața...
Mulțumesc, Ioana. Cred, simt, sper.
Te îmbrățișez.
Cred ca se intampla ceva la implinirea a 10 ani... Parca dor mai mult ca orice aniversare. N-am plans-o pe mama mea asa cum am plans-o cand s-au implinit 10 ani nici cand a murit :( si pe tatal meu la fel...
Eu cred ca atata timp cat mai putem sa plangem dupa ei, indiferent la cati ani dupa e un semn ca inca traiesc in noi. Imi faceam mereu mustrari de constiinta cand nu ma mai simteam indurerata de moartea lor... insa sunt momente cand lacrimile izbucnesc fara sa vrei sau sa iti propui.
Probabil e un prag psihologic... și cred că undeva în adâncul sufletului, nu te obișnuiești niciodată cu adevărat cu realitatea că părinții mai sunt doar în suflet și în amintiri.
Trimiteți un comentariu