Cu foarfeca la nunta de plastic

S-a scris, s-a analizat, s-a puricat, dar nu mă lasă pipota dacă nu mă dau (și eu 😀) cu părerea despre supremul snobism al momentului, sau suprema aroganță, sau lipsă de considerație, sau de gust, sau, sau.  Da, despre nunta lui Jeff Bezos cu Lauren Sánchez vorbim.  Fondatorul Amazon s-a însurat cu femeia cu care se iubea cu foc și nețărmurită pasiune în timp ce amândoi erau căsătoriți cu alte persoane. Oameni de încredere, icoane-ntr-un altar să-i pui la închinat, cum ar zice Coșbuc.

(Acuma ce-i drept, doamna avea circumstanțe atenuante. Peste 200 de miliarde de circumstanțe atenuante, ca să spunem așa. Fostul soț deține o avere de 450 milioane de dolari. Bani de alune în comparație cu actualul, înțelegem de ce nu l-a mai putut iubi soțioara. Sarcasm, pliz 🫣). 
Ah, dar să-mi dau peste mână, bineînțeles că vorbim despre dragoste fulgerătoare și absolut dezinteresată, scuze eu. 

După ce m-am gândit mai bine, mi-am zis că n-are rost să scriu despre organizarea nunții. Nici despre cum au luat practic Veneția cu asalt (în ciuda opoziției și protestelor localnicilor), nici despre cele 90 de avioane private care au adus oaspeții la nuntă, nici despre bucătarii cu 3 stele Michelin angajați pentru a pregăti meniul. 
Despre toate astea o să spun un singur lucru. Costurile totale sunt estimate la peste 50 de milioane de dolari. Banii aceștia sunt obținuți din munca unor oameni care sunt cronometrați inclusiv când se duc la toaletă. Și chiar dacă oricine are libertatea de-a face cu banii săi orice dorește, personal aș considera nunta lui Bezos ca fiind un scuipat fix în obrazul acestor oameni.

Revenind. De vreme ce n-o să discut despre cele de mai sus, ce-mi mai rămâne? Ați ghicit: să forfec niște ținute, de-am și speriat biata foarfecă trezind-o din somn. Ce-ai, cucoană, zice, nu-s nici Oscarurile, nici Globurile de Aur. Așa-i, i-am răspuns, dar e nevoie de tine și-n compensație n-o să ai prea mult de lucru. Nu de alta, da' dacă am tăia fie și-un centimetru, ar rămâne anumite doamne golașe de-a binelea. 

Și dacă tot ne-apucăm, zic să-ncepem cu mireasa. Care mireasă a schimbat 27 de rochii pe durata celor 3 zile cât au durat festivitățile. Te și-ntrebi când o mai fi avut timp să respire ori să guste cocostârcii împănați sau ce-or fi gătit oamenii ăia. 
(Cocostârcii sunt de la mine, silvuple. N-am cercetat meniul, am dubii inclusiv că aș înțelege denumirile tuturor bucatelor).

Așa, deci neprihănita (🤨) mireasă a ales o rochie Dolce & Gabbana care a costat 500.000 de dolari, iar pentru definitivarea modelului i-a fost necesar un an de lucru împreună cu creatorii. Zice ea. Nu prea înțeleg cum devine cazul, din moment ce s-a făcut public faptul că sursa de inspirație a fost rochia purtată de Sophia Loren în filmul ”Houseboat”, realizat în 1958. 

Pentru conformitate: 

Bun, și-acum să trecem la forfecat.

✂️ Imaginea de mireasă diafană, în rochie albă de dantelă și cu voal lung nu se mai potrivește când ai 55 de ani și ești un pachet ambulant de acid hialuronic, silicon și botox care numai feciorelnic nu te fac s-arăți; dimpotrivă, te plasează undeva pe linia dintre penibil și grotesc.
✂️ Când ai copiat modelul (la care ai ”lucrat” un an), te-ai gândit că între tine și Sophia Loren de la momentul respectiv e o diferență de peste 30 de ani, care nu se poate ascunde nici dacă te scalzi într-un butoi de acid hialuronic? 
✂️ Înțeleg că ai investit în formele corpului (unele zvonuri spun că ți-ai fi scos și două coaste, dar treaba ta, coastele tale) și-ai vrut să vadă întreaga lume chestia asta, însă chiar era nevoie să alegi o rochie atât de strâmtă că mă mir cum de mai respirai într-însa?
✂️ Trecând la coafură: ce-i cu lațele alea atârnânde? Adică una e să lași strategic niște zulufi aparent neglijenți și alta e să-ți atârne lațele pe umeri. Și nu, nici asta nu se (mai) potrivește la 55 de ani. 

All in all, ce-a izbutit Sánchez e un aspect ieftin (deși, calculând inclusiv bijuteriile, ținuta ei a valorat câteva milioane de dolari) și deplasat în raport cu vârsta. 

Am mai remarcat și rochia asta (una din cele 27, pe care-n mod sigur nu le-a cumpărat de pe Amazon), de m-am gândit că doamna mireasă o fi jumulit lampadarul din hotelul Aman, unde au fost cazați:

Dacă respiră un pic mai adânc, îi țâșnesc silicoanele pe-afară. Dar la cum arată corsetul ăla, cred că n-o paște niciun risc în sensul ăsta. 

Lăsând nițel mireasa și cele 27 de ținute ale sale, să mai vedem câteva vedete degrabă lovite de inspirație vestimentară (not). 

De cum am văzut-o pe Kim Kardashian mi-am adus aminte de cântecelul de-l fredonam la grădiniță: ”Tarzan se luptă-n junglă cu leii și cu tigrii / S-o apere pe Jane și pe copiii ei”. În cazul de față nu știu unde-o fi rămas Tarzan, dar Jane umblă brambura pe la nunți, iote-o. 

Citesc cu interes că ținuta doamnei (Brooks Nader pe numele său; fie-mi cu iertare, dar aud pentru prima dată de ea) a fost inspirată de un model de lenjerie. S-avem pardon, impresia mea e că a fost mai mult decât inspirată, cu alte cuvinte și-a uitat rochia acasă. Și dacă mă uit bine, văd că sânul drept mai are câțiva milimetri și evadează. Ce păcat că n-a reușit 😀.

Nici de Vittoria Ceretti nu auzisem (tocmai am aflat că e noua prietenă a lui Leonardo DiCaprio), dar am remarcat chestia aia de pe dânsa... cum i-o spune, că rochie n-o pot numi. Lasă impresia că a adunat resturile din vreun atelier de croitorie și s-a înveșmântat în ele. 

Și Kylie Jenner pare să fi primit brief-ul cu rochia inspirată de lenjeria intimă, dar poate nu l-o fi citit până la capăt. Oricum, de când porți ochelari de soare în pat? 

”E vreo competiție pentru cea mai urâtă rochie?” s-a întrebat un comentator și adevăru-i că uitându-mă la pozele de mai sus nu pot să nu-i dau dreptate. Personal, am identificat o singură ținută care mi-a plăcut. 

Da, la Regina Rania a Iordaniei chiar îți face plăcere să te uiți 🙂 Între atâtea silicoane, plasticuri și furouri înnobilate cu titlul de rochie, aspectul ei natural și rafinat e ca o gură de aer proaspăt. 

Acestea fiind zise, tragem cortina peste una dintre cele mai kitsch nunți pe care le-a pomenit showbiz-ul și nădăjduim că toate silicoanele s-au întors cu bine acasă. 

Ce-am mai citit în ultima vreme

Chiar dacă în ultima vreme nu am mai citit nicio carte care să mă impresioneze într-atât încât să-i dedic un articol, nu înseamnă că am pus cărțile în cui. Mai jos, îmi propun să trec în revistă o parte din lecturile recente, cu precizarea că nu am inclus, cu bună știință, ultimele trei cărți de Stephen King pe care le-am citit. Nu de alta, dar poveștile Regelui merită un text separat. 

”Buna fată rea” - Alice Feeney

O descoperisem întâmplător pe autoare, citind ”Piatră, hârtie, foarfecă” și pentru că-mi plăcuse foarte mult această primă carte, am ales o alta. Dar nu am mai avut parte de aceeași scriitură fabuloasă; practic este tot un thriller, dar unul ceva mai ”călduț” și pe alocuri previzibil, în care nu se mai regăsește voluptatea răsturnărilor de situație pe care le anticipam. În ansamblu este vorba de relația dintre o mamă și fiica acesteia, cu toată frumusețea și greul pe care le aduce cu sine. Un copil răpit din cărucior. Dispariția unei femei în vârstă dintr-un azil de bătrâni. O femeie care lucrează ca bibliotecară într-o închisoare. O adolescentă care a fugit de acasă. Toate aceste personaje  se confruntă și se întrepătrund într-un final pe care personal nu l-aș fi prevăzut, dar care totuși nu a reușit să fie surprinzător. 

”Terapeutul” - B.A. Paris

Încă o carte aleasă după ce pe cea dintâi (”În spatele ușilor închise”, în curs de ecranizare) o devorasem cu oarece timp în urmă. Dar spre deosebire de exemplul de mai sus, cartea asta mi-a plăcut cel puțin la fel de mult ca și precedenta poveste a acestei autoare. Într-atât încât am mai răsfoit-o ulterior, căutând indicii ascunse care-mi scăpaseră la prima lectură. Aș fi avut cum să-mi dau seama cine este ”terapeutul”, în fapt un criminal cu evidente tulburări mentale? Probabil dacă aș fi fost un strop mai circumspectă și mai atentă la niște nuanțe, da - însă cred că mi-ar fi luat ceva din plăcerea lecturii. 
Mi-a plăcut ideea de comunitate exclusivistă (”Cercul”, cum o numește autoarea), unde toți vecinii se cunosc între ei și accesul în perimetru nu este permis decât dacă ai cheie sau cunoști pe cineva din interior. Pe de altă parte, așa ceva poate deschide și calea unor abuzuri, sau te poate izola în cu totul alt mod decât ți-ai fi dorit când ai cumpărat locuința. E un concept interesant, dar nu mi-aș dori să trăiesc așa. 
Un lucru e cert: voi mai căuta și alte cărți cărți semnate de B.A. Paris. 

”Miraj” - Camilla Läckberg & Henrik Fexeus 

Acesta este ultimul volum din trilogia Minei și a lui Vincent; despre primele două volume,”Cutia” și ”Cult”, v-am povestit mai demult, aici. Așteptasem cu mare nerăbdare ceea ce știam că va fi epilogul poveștii și nu pot spune că m-a dezamăgit. Este o poveste la fel de complexă, cu twist-uri și răsturnări de situație; printre altele, este despre răpirea primului ministru și un munte de oase umane găsite în tunelurile metroului din Stockholm. 
Spre deosebire de primele două cărți, aici mi-am dat seama destul de repede cine este autorul. Dar asta nu pentru c-aș fi devenit din cale-afară de iscusită; am realizat că înșiși autorii au vrut să fie așa, presărând pe drum o mulțime de indicii. Pentru prima dată însă, intriga polițistă cade în planul secund. Aflăm, în sfârșit, adevărul despre Vincent. Și drama lui e atât de cumplită, încât realizăm că de fapt complotul cu primul ministru și toate celelalte reprezentau doar un pretext pentru a ne conduce la dezvăluirea despre Vincent. Abia aici apare cel mai mare twist și ne dăm seama că am avut o percepție eronată asupra a ceea ce s-a întâmplat până acum. Atât în cartea aceasta, cât și în precedentele. 
Nu știu dacă-n realitate ar fi posibil să i se întâmple cuiva ceea ce i s-a întâmplat personajului Vincent Walder. Sper că nu, fiindcă asta ar fi adevărat ilustrarea vie a iadului pe Pământ. 

Trilogia ”Faye Adelheim” - Camilla Läckberg 

Am mai spus-o, genul ”Nordic Noir” m-a cucerit pentru totdeauna (începând de la Stieg Larsson, odihnească-se în pace) și este o bucurie când găsesc o nouă carte interesantă. Din această categorie face parte și povestea lui Faye, structurată în trei volume (”Colivia de Aur”, ”Aripi de Argint” și ”Visuri de Bronz”). Este o poveste oarecum atipică pentru Camilla Läckberg; suspansul nu lipsește și avem intrigă din belșug, dar tema centrală este lupta femeilor de-a răzbi într-o lume a bărbaților, răzbunarea pe bărbații care le-au subestimat, le-au mințit, înșelat și le-au făcut să sufere și solidaritatea feminină. 
Ce-i drept e drept: am devorat toate trei volumele în doar câteva zile. Unele twist-uri le-am putut intui, altele m-au lăsat paf de mirare. Mi-a plăcut mult și am regretat că s-a terminat. Acum vine însă și nesuferitul ”dar”: unele lucruri mi s-au părut cumplit de trase de păr, exclusiv în numele feminismului. Și cred că asta e prima carte semnată de Camilla Läckberg în care m-am împiedicat de clișee. Din fericire, aici intervine priceperea autoarei: a reușit să ”îmbrace” cu măiestrie antemenționatele clișee, făcându-le astfel mult mai digerabile. Recunosc însă că am trecut mai rapid peste unele pasaje, inclusiv peste descrierea detaliată a unor acte sexuale de tip threesome sau între femei. Le-am înțeles sensul în dinamica narațiunii, dar asta nu înseamnă că era musai să le citesc 🙄. 

”Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în cimitirul Bellu” - Lilia Calancea 

Dacă aș fi avut posibilitatea de-a alege un singur scriitor român pe care să-l pot întâlni în realitate, ar fi fost cu siguranță doamna Ojog-Brașoveanu. I-am citit romanele și nuvelele până aproape am ajuns să pot da autodictare din ele și scrierile ei mi-au îmbogățit cu adevărat viața. Îmi mențin părerea de-acum aproape 14 ani: toate cărțile ei ar fi meritat un destin internațional.
Cartea Liliei Calancea este o biografie romanțată, din care aflăm multe detalii despre viața Rodicăi; personal cunoșteam unele dintre ele (din puținele interviuri pe care le-a acordat), dar sunt și lucruri pe care abia acum le-am aflat, inclusiv amănunte despre modul în care și-a construit personajele. ”Dobrescu c’est moi!”, spune ea de exemplu, adăugând că ea însăși era ”o nulitate în lumea cifrelor”. Mda, înțeleg prea bine, aici regăsindu-mă și eu 😀. 
Mi-a plăcut mult cartea, parcă nu mi-aș mai fi dorit să se termine. Povestea curge lin, pe două planuri temporale și aproape aș fi jurat că simt parfum de liliac în timp ce o citeam. 

”So many books, so little time”, zice o vorbă și sunt cum nu se poate mai de acord. Nu știu de ce carte să mă apuc în continuare, dar am încredere că mă va alege ea pe mine.

Borna 45

Și pornit-am ieri pe a doua jumătate spre 50. 

Îmi dau seama că poate sună deprimant, deși nu asta mi-e intenția, dar personal consider aspectul pe undeva șocant: cum vine asta, nu aveam ieri 20 de ani?
Nu, și bine că nu aveam 😀. Mă-ncearcă pe undeva nostalgia tinereții, dar pentru nimic în lume nu-mi doresc să mă întorc la anii ăia. Nu-i aproape nimic frumos de retrăit. 

E bine la 45. 
Cu omul meu, în casa noastră, cu rostul meu și cu prea-plin sufletesc. 
Cu telefoane și mesaje de la oameni dragi (inclusiv de la Musiu Șarl; nu ne ratăm aniversările în niciun an, deși au trecut atâția ani de când nu ne-am mai văzut. E un sentiment aparte să vezi că ai însemnat, totuși, ceva, pentru cel mai mișto șef pe care l-ai avut vreodată 🙂). 
Cu un minitort de căpșuni cu mascarpone (cumpărat, silvuple. Sunt femeie serioasă, îmi recunosc limitele 😀). 
Cu o cină la un restaurant grecesc, urmată de o scurtă plimbare prin centru. La un moment dat nimeriserăm pe niște străduțe pe care nu le cunoșteam; și ce dacă, am zis, mergem înainte, nimerim noi la metrou pân' la urmă. ”Cât de fain e pe aici! Îți dai seama că-n orașul ăsta suntem acasă?” 😊 Iubesc zona centrală a Hamburgului și-mi reamintesc, iar și iar, cât de mult mi-am dorit să trăiesc într-un oraș mare. 

Nu vin după o perioadă ușoară și încă simt că respir cu frâna de mână trasă, dar ieri, plimbându-ne pe străzile din centru, simțeam că mi se inundă sufletul de recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit.

Fără legătură cu subiectul postării, să v-o arăt pe tovarășa care dădea târcoale adineauri în fața blocului.

Ziceți și voi dacă nu e o drăgălășenie 🧡. 

Sunt recunoscătoare și nu-mi doresc nimic în plus față de ceea ce am acum. Îți mulțumesc, Doamne! 

Amuzament lingvistic și metafore cu cești

Una dintre expresiile germane care mă amuză la culme este ”a nu mai avea toate ceștile în dulap”. Este echivalentul lui ”a nu mai avea toate țiglele pe casă” și datează, după cum se pare, încă din secolul al XVIII-lea. La origini s-ar afla obiceiul de a deține cât mai multe porțelanuri (simbol al statutului social și al unei situații materiale înfloritoare). Obiectele de porțelan (cești, farfurioare, boluri, cupe și ce mai avea fiecare) erau expuse în dulapuri prevăzute cu geamuri, ca să poată fi admirate din exterior. O piesă lipsă indica dezordinea, dezorganizarea, neglijența și de-a lungul anilor sensul s-a perpetuat metaforic, ajungând la semnificația atribuită în ziua de azi.

Bun, am isprăvit cu preambulul (adică n-am considerat că mai era necesar să precizez faptul că beau cafea la birou, de obicei două cești pe zi. E și asta parte din story, da' parol că precizarea ar fi redundantă 😃).

Într-una din zile, la încheierea programului, îmi fac ordine pe birou ca de obicei, arunc bilețelele pe care-mi făcusem diverse notițe spontane care nu mai îmi trebuie, de-astea de final de zi. Închid laptopul, tschüss, bis morgen, dau să plec, la ușă îmi aduc aminte că am uitat ceva și mă-ntorc din drum (trăi-mi-ar OCD-ul 🙄).

- N-ai plecat?
- Ba da, da' m-am întors că uitasem să-mi pun ceașca de cafea în mașina de spălat vase.
- Eh, puteai s-o lași pe mâine...
Altcineva intervine: 
- Da, ai fi putut, dar poate nu mai ai toate ceștile în dulap (😁).
- Mai am una, numa' că e cam ciobită, zic în hlizeala generală.
- Decât deloc, bună și aia. 

Dacă tot m-am întors, nu mă îndur să nu răspund la telefonul care tocmai începuse să sune. Termin conversația și-nainte să plec precizez:
- De fapt, cred că nu mai am nicio ceașcă. 
Reflectez o clipă.
- Și nici dulap. 
Păi să știm o treabă 😀.

Pasul următor e să le explic metafora cu butoiul căruia îi lipsește o doagă. Nu m-ar mira deloc să se ajungă la consensul că fiind vorba de mine, butoiul se mai ține într-o unică doagă, și aia cam șubredă 🤨. 

E chin mare să copiezi la BAC, fraților

Titlul nu e ironic sau tendențios, cu toate că așa ar putea părea. Vorbesc foarte serios, după cum veți vedea. 
Mai sunt câteva zile și-apoi lumea va răsufla ușurată: ”uf, am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta!”, precum onorabila madam Caliopi Georgescu, din schița omonimă a lui Caragiale. După primele probe scrise am senzația că anul ăsta s-a discutat mai puțin despre perlele absolvenților, ceea ce în esență mi se pare un lucru bun. 
Nu fac pe sfânta Filofteia; m-am amuzat și eu de ele ani la rând, însă pe măsură ce îmbătrânesc și mă, hmm, înțelepțesc (🤨), nu mai găsesc nimic nostim aici. Educația precară tinde tot mai mult să devină o chestiune de siguranță națională, și nu mă refer la ”tocirea” a sute de pagini pe de rost, ci la imposibilitatea multor absolvenți de liceu de-a înțelege și analiza critic un text scris. 

Ce m-a frapat de data asta e altceva, respectiv știrile despre candidații surprinși cu tot felul de dispozitive de copiat, care mai de care mai abracadabrante. Nu doar că au fost eliminați din examen, dar au pierdut și dreptul de-a se mai înscrie în următoarele două sesiuni; așadar vor putea da din nou bacalaureatul abia în toamna lui 2026. 
Și asta e ceva ce nu reușesc să pricep, deși mirarea mea ar putea părea mai degrabă retorică sau din categoria ”da' ce-i așa de greu de înțeles aici?”. De ce ai face asta, cunoscând riscurile? Știind că e posibil să pierzi un an din viață (din punct de vedere academic, mă refer), de ce nu-ți dai osteneala să înveți măcar cât să treci nenorocitul ăla de examen? Fiindcă nu despre aspirații la note mari și viitoare studii la Oxford vorbim în cazurile astea: în general, dacă te duci la examenul de bacalaureat chitit să copiezi, e greu de presupus că ai avea ambiții serioase de carieră. 

Și pentru că mă muncea curiozitatea citind știrile respective, am dat o căutare și dintr-un survol am și găsit un site care comercializează o varietate îngrijorător de bogată de device-uri de copiat. Nicio mirare că atâtea tinere speranțe le-au folosit; iată, au la dispoziție opțiuni berechet. Nu-i dau numele, că n-am deloc intenția să-i fac reclamă și sper să fie suspendat (deși-n privința asta nu-mi fac iluzii). 
Așa, ziceam de device-uri. Spicuiesc niște exemple: 

• Pix de copiat și cască fără fir (ăsta e marcat cu ”stoc epuizat”, deci n-au dus lipsă de clienți 🤯)
• Cutiuță GSM cu cartelă SIM + cască de copiat
• Cutiuță GSM + cască pe timpan cu microvibrații (pentru numele lui Belzebut 😒)
• Card de copiat GSM + micro cască de copiat fără fir
• Cheie auto pentru copiat cu cartelă SIM + cască de copiat fără fir.

Și multe altele, inclusiv baterii pentru antemenționatele marafeturi, diferite modele de căști etc. M-a luat capul, vă spun. Toate astea vin cu instrucțiuni detaliate de folosire și recomandări de-a se face ”antrenament” dinainte, atât individual cât și cu ”persoana care vă va ajuta”, ca să nu care cumva, ferească Aghiuță al cutiuțelor GSM, să pățești vreun necaz în plin examen...  

Numai citind instrucțiunile alea și m-a luat amețeala. Personal, n-aș avea nici cea mai mică șansă de-a scăpa basma curată din așa ceva. Aș transpira instantaneu, aș încurca firele, mi-ar cădea casca din ureche... ar fi un dezastru pe toată linia. Și ce n-am priceput eu la toate farafastâcurile astea: toate presupun inclusiv ”discuția cu persoana care te ajută”. Aici m-au pierdut. Cum adică să discuți? Bun, ăla-ți dondăne în ureche, dar pe tine nu te aud cei din jur că șopocăiești în barbă? 
Bine, acum că mă gândesc, trebuie să-i spui subiectele (deși se publică relativ rapid, din ce-am înțeles). Și revenim la partea cu șopocăiala, care nu-mi imaginez cum ar putea trece neobservată.

Băi frate, cât efort. Nu mai bine înveți cât să treci pacostea de examen? Asta cu atât mai mult cu cât, din ce-am citit, bibliografia e mult mai subțire față de-acum câteva decenii: pentru proba de limbă română sunt în total vreo 15-16 opere de parcurs. Noi am avut 66. Dar asta era-n secolul trecut (la propriu 😀, în 1998). 

Cred, totuși, că năravul copiatului nu va dispărea decât atunci când toate subiectele vor fi la prima vedere. Mi-ar fi plăcut la nebunie. Ce-i drept, am avut șansa unui profesor de română care-a știut să ne cultive deprinderea asta și să ne stimuleze creativitatea. 

Leapșă pentru dinozauri

Deunăzi mi-au picat ochii pe imaginea de mai jos și-am devenit curioasă. Vorbea despre accesorii ieșite demult din cotidian și, răspunzând punctelor de mai jos, am avut un pic senzația unei scurte întoarceri în timp. Telefon cu disc? Casete audio? Fax? 😊

☎️ Ai folosit un telefon cu disc.

 Ba bine că nu. Mi se-ntâmplă și-acum să-i duc dorul. Păi ăstuia îi puteai trânti receptorul cu sete, să simți că exorcizezi toți dracii din tine. La astea moderne ce să trântești? Pe ele, eventual, da' riști să le faci fărâmițe. Nu te mai poți descărca nervos, dom'le. 

💾 Ai folosit o dischetă.
Ha! Încă-mi aduc aminte ce paranoică eram cu dischetele pe care-mi pusesem lucrarea de licență. O aveam și-n calculator, desigur, dar nici cu un ou Fabergé nu cred că m-aș fi purtat mai gingaș. 

💻 Ai folosit o mașină de scris. 
Nu, în schimb am tastatură mecanică. Se pune? Foarte încântată sunt de ea și tot ca draga de J.B. Fletcher mă simt acum în timp ce clăpăcesc, deși visul se tot îndepărtează de mine. 

📷 Ai făcut fotografii pe film. 
Desigur. Iar la facultate am învățat inclusiv să developez. Mi-am dat seama atunci de ce unii oameni s-au îndrăgostit iremediabil de arta fotografiei, dar nu m-a prins microbul. 

📀 Ai ascultat muzică pe CD.
Din moment ce-am folosit telefonul cu disc și mi-am pus lucrarea de licență pe dischete e clar că aparțin unor timpuri demult apuse, nu? N-am avut prea multe CD-uri (vreo 50 să fi fost), dar au însemnat enorm pentru mine. 

📼 Ai ascultat muzică pe casetă.
Hai că-ncep să mă simt ca un dinozaur 😀. Evident că am ascultat, mult și bine. Și-am avut vreo două sute de casete, cel puțin. Îmi aduc aminte inclusiv de prima dintre ele, cumpărată de mama: albumul ”The Sign”, al formației Ace of Base. 

💿 Ai ascultat muzică pe vinil.
Nu în tinerețe, dar ascult acum. Omul meu e audiofil, avem pick-up și ascultăm frecvent.

📻 Ai ascultat muzică pe walkman. 
L-am primit târziu (cândva prin clasa a XI-a, cred, colegii mei având de câțiva ani deja), dar tare drag mi-a fost și multă muzică bună am ascultat la el.

📽️ Ai ascultat muzică afară pe un ”boombox”.
Ca să fiu sinceră, nu știu ce înțelege autorul prin chestia asta. Dacă se referă la casetofon luat undeva afară, atunci da, am făcut și asta de mai multe ori.
Numai de magnetofon văd că nu întreabă. Am avut un Tesla B115, cumpărat de ai mei de la București în 1988. Nu știu nici în ziua de azi de unde făcea tata rost de benzi, dar așa l-am descoperit pe Elvis și a fost dragoste la prima audiție. 

📺 Te-ai uitat la un film pe casetă video. 
Uite că pe asta am sărit-o. Am mai povestit pe aici, în liceu am fost mai degrabă retrasă, din motive obiective. Așa că nu m-am dus niciodată să văd un film la video, ”cu gașca”. Dar nici n-am dus lipsa chestiei ăsteia. Erau destule filme la televizor.

📠 Ai trimis sau ai primit un fax. 
Nici pe asta n-am comis-o. Dar ahh, tocmai mi-a venit în minte o anume scenă din ”Usual Suspects”. Aceia dintre voi care ați văzut bijuteria asta de film știți la ce mă refer. Cei care nu l-ați văzut... pfoa, ce vă invidiez pentru că aveți de descoperit o asemenea comoară. Nu vă spoileresc, da' serios, luați de-l vedeți și-o să mă pomeniți. 

❤️ Ai înregistrat un cântec de la radio pe casetă. 
Nu de la radio, ci de la casetofon pe casetofon. Una dintre cele mai pe sufletul meu piese pe care le voi fi ascultat în viața asta. Am povestit despre ”Zombie”, a doua zi după ce Dolores O'Riordan a devenit eternitate.

🎞️ Ai închiriat un film.
Nici asta n-am făcut, a se vedea ce ziceam mai sus referitor la filme. Pur și simplu nu mă trăgea ața spre asta. 

🖥️ Ai intrat pe Internet prin dial-up. 
Pff, nu știu de ce chestia asta mă face să mă simt mai ”dinozauriană” chiar și decât întrebarea despre casete sau fax 🤣🤣🤣. Răspunsul este da, am făcut asta și nu-mi vine să cred ce mă enervez acum când o pagină își dă refresh în 3 secunde în loc de două. S-a urcat dinozauru-n copac, vă spun. 

📔 Ai folosit o carte de telefon. 
Bănuiesc că nu mai e cazul să răspund la asta. 

🖼️ Ai trimis o vedere. 
Zeci, inclusiv când mergeam la mare prin clasa a doua - a treia și le scriam bunicilor ”să știți că vă trimit această vedere” 😁. Mai recent, îmi aduc aminte că am trimis vederi de la Vatican, când am vizitat Roma în 2018. Am făcut-o mai mult de dragul ștampilei poștei din Città del Vaticano 🙂. 

🗺️ Ai folosit o hartă pentru a ajunge la destinație. 
N-a fost niciodată nevoie, dar la nevoie cu siguranță aș fi putut s-o fac. 

📖 Ai avut un dicționar. 
Chiar mai multe, și-mi plăcea să le deschid uneori aleatoriu și să citesc o pagină-două, la întâmplare. 

📚 Ai avut o enciclopedie.
Asta n-am avut. Dacă nu pun la socoteală colecția Jules Verne, din care am învățat enorm 🤓. 

💶 Ai plătit cu un cec. 
Nu, și nici nu știu să existe sistemul ăsta de plăți prin partea de lume pe unde trăiesc, respectiv am trăit.

14 făcute din 20, deci - respectând cerința din imagine - rezultă că am 6 puncte. Mno. Mă-ntreb cum ar fi arătat rezultatul dacă m-aș fi născut cu zece ani mai devreme. 

Și m-am târg(uit) din nou

Săptămâna asta am petrecut din nou două zile la München, unde compania la care prestez cu aprindere a participat, ca expozant, la Transport Logistic - unul dintre cele mai mari târguri din lume pentru logistică, mobilitate, IT și management-ul lanțurilor de aprovizionare.

Nu mai sunt la prima experiență de acest gen, deci cam știam la ce să mă aștept. A fost minunat și, după cum anticipasem, epuizant. Din fericire, am avut adidași buni 😀 deși a doua zi îmi simțeam fiecare oscior, inclusiv unele pe care nu știusem că le am, ca să zic așa. Chiar ne amuzam dimineața în aeroport (eu și colegii am luat primul avion al zilei, la 06:10, ceva mirobolant, vă spun), constatând că putem identifica dintr-o privire cine zboară la München pentru a participa la târg; toată lumea care era în ținută casual-elegant și purta încălțăminte sport 😁. Avea să ni se confirme asta când am regăsit trei sferturi din avion în shuttle-ul care ne-a dus de la aeroport până la centrul expozițional. 

”Ptiu, ptiu, să nu vă fie de deochi ce bine arătați”, le-am zis colegilor care se înduminecaseră cu toții la sacou și cămașă. Fără excepție, chiar le stătea foarte bine și nu-i văd îmbrăcați așa decât o dată la doi ani, respectiv la târgul ăsta. ”A căzut dulapul pe voi?”, adaug, prilej de râsete generale. ”Mda, însă am constatat că a cam făcut burtă. Dulapul”, mormăie unul dintre ei. Ce să zic, îl înțeleg prea bine. Dulapurile din ziua de azi nu mai au niciun pic de respect, serios acuma 🤨.
 

Sărind direct la concluzie, personal am avut parte de un târg satisfăcător și, aș adăuga, împlinitor nu numai din punct de vedere profesional, ci și în plan personal. 

Am reîntâlnit clienți și colaboratori vechi și i-am întâlnit pentru prima dată pe unii cu care lucrez deja de 4-5 ani (și care nu fuseseră prezenți la ediția precedentă a târgului). Cele mai multe dintre întâlnirile astea au început cu îmbrățișări (”ah, ce bine-mi pare să te revăd!”, respectiv ”în sfârșit, ne întâlnim!” 😊) și s-au încheiat tot cu strâns în brațe. 
Am pus pe roate niște chestii, o colaborare care se-arată foarte promițătoare într-o problemă pe care mă chinui de câteva luni s-o rezolv (genul de chestie căreia nemții îi spun, metaforic, ”șantier”) și n-am avut timp să vizitez nimic. Acesta din urmă e un semn bun, chiar dacă pe undeva regretabil - dacă n-a fost timp de vizitat târgul, înseamnă că au fost multe întâlniri, așadar exact ce era de dorit. 
Ca de obicei am jonglat între engleză și germană și nu puține au fost momentele când aveam sentimentul că nu mai sunt în stare să scot nicio silabă - iar peste câteva clipe mă întovărășeam cu un espresso și melițam iarăși cu aplomb 🤓.

Iau cu mine două momente de la acest târg:

💚 Întrevederea cu un vechi (și deosebit de solicitant) client, care a spus niște lucruri foarte frumoase despre mine, în prezența mai multor colegi de-ai mei. A fost una din întâlnirile începute și încheiate cu îmbrățișare, care direct la inimă mi-a mers. Este un clișeu, dar pentru mine a fost unul dintre acele momente în care simți realmente că merită tot stresul - fapt de care uneori m-am îndoit. 

🩷 Eram la toaletă - unde, ca de obicei, se formase o impresionantă coadă. Așteptându-mi rândul scroll-am absentă pe telefon când, dintr-odată, o femeie vine din spate și mă cuprinde în brațe. 
- Ți-am văzut numele pe ecuson și mai să nu-mi vină să cred! Îți aduci aminte că am colaborat doi ani, ne-am scris sute de mailuri și-am vorbit de zeci de ori la telefon?
Își întoarce ecusonul cu numele spre exterior și-n clipa următoare ne îmbrățișam. Avea dreptate: am lucrat împreună doi ani și-am rămas în cei mai buni termeni, dar niciuna nu avea idee cum arată cealaltă. M-am bucurat mult s-o întâlnesc în realitate, dar cu adevărat emoționantă a fost reacția celorlalte femei care stăteau la rând: au început să aplaude 🙃. ”Inclusiv pentru asemenea momente se organizează astfel de târguri”, a zis una dintre ele și sunt întru totul de acord. 

Mi-a plăcut foarte mult și abia aștept târgul următor. Până una-alta, mâine e luni și avem liber (Rusaliile sunt considerate sărbătoare națională), afară plouă (dar quelle surpriz), așa că mă instalez la vreun serial. Știu că azi e finala masculină de la Roland-Garros, dar n-am nicio intenție să mă uit. Alcaraz mă lasă rece și pe Sinner nu-l diger nici cu Dicarbocalm. M-am uitat însă ieri și m-am bucurat foarte mult pentru Coco. 

Dublu rant (despre incluziune forțată și continuări nereușite ale unor opere de succes)

(Nu, n-avem text despre copilul interior, că m-am plictisit de toate bazaconiile despre ființa interioară, copilul interior și alte făpturi interioare care-ar face bine să-și vadă de treburile lor 🙄). 

La drept vorbind am vrut să intitulez textul ăsta ”salată de rant-uri”, având în vedere că sunt două ”ingrediente” diferite; totuși m-am gândit că s-ar putea crea confuzii din cauza inevitabilei paralele cu salata de weekend pe care o consumăm de ani de zile, mai mult sau mai puțin regulat 🙃. Dar, de fapt, chiar asta este: o salată (cam amăruie) din chestiile forțate pe care unii încearcă să le impună, urmând o agendă pe care nu cred că o înțeleg pe deplin nici măcar ei înșiși. 

Incluziunea forțată
Am aflat, cu bucurie dar și cu o doză de scepticism pragmatic, despre proiectul HBO de-a face o nouă serie ”Harry Potter”, de data asta mult mai amănunțită decât prima, care să urmărească mult mai detaliat povestea. Casting-ul e aproape încheiat și filmările urmează să înceapă în câteva săptămâni. 

Sunt realistă: va fi cu totul diferit, chiar dacă firul narativ este același. N-are cum să fie același lucru și ar fi stupid să se creeze asemenea așteptări. Dar pentru cei care am văzut seria precedentă, va fi probabil ca un fel de... butaforie. E nedrept să pun problema așa, dar asta simt. Pentru mine profesoara McGonagall va fi pentru totdeauna Maggie Smith, Dumbledore va fi Michael Gambon (deși l-a înlocuit pe Richard Harris, schimbarea a fost subtilă și trecerea s-a făcut foarte lin), nu-mi pot imagina alt Sirius Black în afară de Gary Oldman, iar în ceea ce-l privește pe Snape... 

Oh, Snape. Că de fapt la el voiam s-ajung. Până la ”Harry Potter” nu-l știam pe Alan Rickman și mi s-a părut incredibil. Fabulos. As Snape as Snape can be, ca să zic așa. Inegalabil și irepetabil. 
Acuma. Toți cei care am citit cărțile știm despre Snape că era ”palid, cu fața bolnăvicioasă și părul slinos”. Nu pot spune cine-ar fi fost cel mai nimerit să-l interpreteze în noua producție (pe undeva cred că Benedict Cumberbatch ar fi fost o opțiune de luat în calcul, și nu o spun numai pentru că-mi place foarte mult; sau poate Adam Driver, dar îi seamănă prea mult lui Rickman și nu cred că e de dorit un actor-sosie). Însă alegerea pe care-au făcut-o mi se pare atât, dar atât de greșită...

De la stânga la dreapta: Paapa Essiedu și Alan Rickman (aici, în rolul lui Snape)

Nu știu cine este Paapa Essiedu, însă nu asta e problema; după cum spuneam doar câteva rânduri mai sus, nici de Alan Rickman nu auzisem până să-l văd în rolul lui Snape. E perfect posibil așadar ca Essiedu să fie un actor de geniu; dar părerea mea este că nu ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol. Nu doar pentru că nu poate fi palid și nu-mi imaginez cum i-ar sta cu părul lung (cred că ar fi cel puțin nefiresc); dar J.K. Rowling l-a conceput pe Snape drept un individ cu un fizic deloc frapant, ochi expresivi și voce joasă. Or, Essiedu mi se pare ”hot” și flamboaiant, în ruptul capului nu mi-l imaginez în postura lui Snape, chiar dacă este, cu siguranță, un actor bun. 
L-au ales din motivul menționat mai sus - din dorința de incluziune, în acest caz una forțată și nefirească - și prin asta îi fac în primul rând lui un deserviciu. Eu cred că n-ar fi trebuit să accepte rolul. Recentul exemplu ”Snow White” (care a atins nedoritul record de cea mai slabă notă pe IMDB: 1.5 și acum se zbate la 1.8) ar fi trebuit să le slujească multora drept lecție. 

De altfel, cum spunea cineva: dacă-l voiau musai, l-ar fi putut distribui în rolul lui Kingsley Shacklebolt, care și-n prima serie a fost interpretat de un actor de culoare, George Harris. Chiar și Lupin ar fi fost de preferat lui Snape. Și să nu mai vorbim despre faptul că Snape a fost hărțuit în adolescență de către colegii săi; oare cum o să arate în film faptul că un adolescent de culoare e hărțuit de colegii albi? N-o să dea apă la moară political correctness-ului?

Continuări nereușite
Aici mă refer mai degrabă la cărți și am vreo trei exemple în minte. Nu reușesc să-mi dau seama de ce unii autori sunt de părere că ar fi nevoie de continuări ale unor cărți consacrate în literatura mondială... Spus mai pe șleau, ar fi trebuit să-și scrie propriile cărți, nu să se înfrupte de pe urma altora. 

Referitor la exemplele pe care le voi menționa, am citit toate cărțile originale și am încercat una dintre continuări. N-am trecut de pagina 50 și nici nu se va întâmpla. 

”Scarlett” (continuarea romanului ”Pe Aripile Vântului”)
De ce-ai vrea să mai scrii o continuare a unei povești de dragoste care a făcut înconjurul lumii și a rămas - cum spune și titlul - să plutească undeva spre infinit? Am citit-o în vara când împlinisem 20 de ani și a fost perfectă pentru momentul de viață în care mă aflam. Povestea s-a încheiat incert (”after all, tomorrow is another day”) și așa ar fi trebuit să rămână. Fiecare cititor are libertatea să-și imagineze dacă Rhett și Scarlett s-au mai reunit vreodată și asta era parte din farmecul poveștii.
”Prizonieră în pânza de păianjen” (continuarea trilogiei ”Millennium”)

Povestea lui Lisbeth Salander și-a lui Mikael Blomkvist a fost o absolută revelație pentru mine. După zece ani de când am citit cele trei volume însumând aproape 2.000 de pagini, continuă să fie în top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Dincolo de valoarea literară în sine și de intriga extraordinară, trilogia lui Stieg Larsson mi-a deschis gustul pentru Nordic Noir. De-atunci am citit zeci de cărți aparținând acestui gen și nu intenționez să mă opresc. Din fericire, am încă multe necitite 🙂.
Dar Stieg Larsson nu mai există și David Lagercrantz a scris o continuare pe care am încercat să o citesc. Scriitura mi s-a părut atât de anostă, că n-am putut depăși 50 de pagini și câteva zile mai târziu deja uitasem ce am citit. Reținusem că avea în plan încă vreo trei volume, sper că s-a răzgândit totuși. 
”Harry Potter și copilul blestemat”
Se subînțelege despre ce continuare este vorba 😀 și nu, n-am de gând să citesc piesa de teatru scrisă de Jack Thorne. M-am spoiler-it cu bună intenție (știind că n-o voi citi) și asta doar mi-a reconfirmat decizia. Harry Potter nu i-ar fi spus niciodată copilului său că și-a dori să nu fi fost tatăl lui, nici nu l-ar hărțui sau amenința, iar abilitățile pedagogice ale profesoarei McGonagall n-ar fi fost puse la îndoială numai pentru că nu are copii. Simt că mă enervez numai cât am înșirat toate astea. 

Cum spuneam. Dacă vrei să scrii, scrie, nu scutura din nou și din nou un pom plin de fructe, care nu a fost sădit de tine. 
Singurele continuări reușite sunt cele scrise de autorii înșiși. ”După 20 de ani” de Alexandre Dumas e un exemplu edificator în acest sens. 

Cam tot aceeași părere o am și despre remake-uri, deși unele dintre ele pot fi remarcabile. Până la cap și la coadă, tot o reeditare a unor foste succese este. Îmi mențin așadar opinia: vrei să faci un film, găsește un scenarist iscusit care să scrie o poveste bună și dă-i drumul. Nu exploata, iar și iar, aceleași resurse. Până și ciorba reîncălzită își are limitele ei. 

Dublu rant over 😀. Acestea fiind zise, mă duc în balcon cu domnul Richard Osman și al său ”Clubul crimelor de joi”. E o scriitură foarte bună, cu umor și am citit recent că se pregătește ecranizarea, iar din distribuție va face parte inclusiv Pierce Brosnan. Dacă mai aveam nevoie de vreo motivație de-a citi 😁).