Dublu rant (despre incluziune forțată și continuări nereușite ale unor opere de succes)

(Nu, n-avem text despre copilul interior, că m-am plictisit de toate bazaconiile despre ființa interioară, copilul interior și alte făpturi interioare care-ar face bine să-și vadă de treburile lor 🙄). 

La drept vorbind am vrut să intitulez textul ăsta ”salată de rant-uri”, având în vedere că sunt două ”ingrediente” diferite; totuși m-am gândit că s-ar putea crea confuzii din cauza inevitabilei paralele cu salata de weekend pe care o consumăm de ani de zile, mai mult sau mai puțin regulat 🙃. Dar, de fapt, chiar asta este: o salată (cam amăruie) din chestiile forțate pe care unii încearcă să le impună, urmând o agendă pe care nu cred că o înțeleg pe deplin nici măcar ei înșiși. 

Incluziunea forțată
Am aflat, cu bucurie dar și cu o doză de scepticism pragmatic, despre proiectul HBO de-a face o nouă serie ”Harry Potter”, de data asta mult mai amănunțită decât prima, care să urmărească mult mai detaliat povestea. Casting-ul e aproape încheiat și filmările urmează să înceapă în câteva săptămâni. 

Sunt realistă: va fi cu totul diferit, chiar dacă firul narativ este același. N-are cum să fie același lucru și ar fi stupid să se creeze asemenea așteptări. Dar pentru cei care am văzut seria precedentă, va fi probabil ca un fel de... butaforie. E nedrept să pun problema așa, dar asta simt. Pentru mine profesoara McGonagall va fi pentru totdeauna Maggie Smith, Dumbledore va fi Michael Gambon (deși l-a înlocuit pe Richard Harris, schimbarea a fost subtilă și trecerea s-a făcut foarte lin), nu-mi pot imagina alt Sirius Black în afară de Gary Oldman, iar în ceea ce-l privește pe Snape... 

Oh, Snape. Că de fapt la el voiam s-ajung. Până la ”Harry Potter” nu-l știam pe Alan Rickman și mi s-a părut incredibil. Fabulos. As Snape as Snape can be, ca să zic așa. Inegalabil și irepetabil. 
Acuma. Toți cei care am citit cărțile știm despre Snape că era ”palid, cu fața bolnăvicioasă și părul slinos”. Nu pot spune cine-ar fi fost cel mai nimerit să-l interpreteze în noua producție (pe undeva cred că Benedict Cumberbatch ar fi fost o opțiune de luat în calcul, și nu o spun numai pentru că-mi place foarte mult; sau poate Adam Driver, dar îi seamănă prea mult lui Rickman și nu cred că e de dorit un actor-sosie). Însă alegerea pe care-au făcut-o mi se pare atât, dar atât de greșită...

De la stânga la dreapta: Paapa Essiedu și Alan Rickman (aici, în rolul lui Snape)

Nu știu cine este Paapa Essiedu, însă nu asta e problema; după cum spuneam doar câteva rânduri mai sus, nici de Alan Rickman nu auzisem până să-l văd în rolul lui Snape. E perfect posibil așadar ca Essiedu să fie un actor de geniu; dar părerea mea este că nu ar fi trebuit să fie distribuit în acest rol. Nu doar pentru că nu poate fi palid și nu-mi imaginez cum i-ar sta cu părul lung (cred că ar fi cel puțin nefiresc); dar J.K. Rowling l-a conceput pe Snape drept un individ cu un fizic deloc frapant, ochi expresivi și voce joasă. Or, Essiedu mi se pare ”hot” și flamboaiant, în ruptul capului nu mi-l imaginez în postura lui Snape, chiar dacă este, cu siguranță, un actor bun. 
L-au ales din motivul menționat mai sus - din dorința de incluziune, în acest caz una forțată și nefirească - și prin asta îi fac în primul rând lui un deserviciu. Eu cred că n-ar fi trebuit să accepte rolul. Recentul exemplu ”Snow White” (care a atins nedoritul record de cea mai slabă notă pe IMDB: 1.5 și acum se zbate la 1.8) ar fi trebuit să le slujească multora drept lecție. 

De altfel, cum spunea cineva: dacă-l voiau musai, l-ar fi putut distribui în rolul lui Kingsley Shacklebolt, care și-n prima serie a fost interpretat de un actor de culoare, George Harris. Chiar și Lupin ar fi fost de preferat lui Snape. Și să nu mai vorbim despre faptul că Snape a fost hărțuit în adolescență de către colegii săi; oare cum o să arate în film faptul că un adolescent de culoare e hărțuit de colegii albi? N-o să dea apă la moară political correctness-ului?

Continuări nereușite
Aici mă refer mai degrabă la cărți și am vreo trei exemple în minte. Nu reușesc să-mi dau seama de ce unii autori sunt de părere că ar fi nevoie de continuări ale unor cărți consacrate în literatura mondială... Spus mai pe șleau, ar fi trebuit să-și scrie propriile cărți, nu să se înfrupte de pe urma altora. 

Referitor la exemplele pe care le voi menționa, am citit toate cărțile originale și am încercat una dintre continuări. N-am trecut de pagina 50 și nici nu se va întâmpla. 

”Scarlett” (continuarea romanului ”Pe Aripile Vântului”)
De ce-ai vrea să mai scrii o continuare a unei povești de dragoste care a făcut înconjurul lumii și a rămas - cum spune și titlul - să plutească undeva spre infinit? Am citit-o în vara când împlinisem 20 de ani și a fost perfectă pentru momentul de viață în care mă aflam. Povestea s-a încheiat incert (”after all, tomorrow is another day”) și așa ar fi trebuit să rămână. Fiecare cititor are libertatea să-și imagineze dacă Rhett și Scarlett s-au mai reunit vreodată și asta era parte din farmecul poveștii.
”Prizonieră în pânza de păianjen” (continuarea trilogiei ”Millennium”)

Povestea lui Lisbeth Salander și-a lui Mikael Blomkvist a fost o absolută revelație pentru mine. După zece ani de când am citit cele trei volume însumând aproape 2.000 de pagini, continuă să fie în top 3 al celor mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Dincolo de valoarea literară în sine și de intriga extraordinară, trilogia lui Stieg Larsson mi-a deschis gustul pentru Nordic Noir. De-atunci am citit zeci de cărți aparținând acestui gen și nu intenționez să mă opresc. Din fericire, am încă multe necitite 🙂.
Dar Stieg Larsson nu mai există și David Lagercrantz a scris o continuare pe care am încercat să o citesc. Scriitura mi s-a părut atât de anostă, că n-am putut depăși 50 de pagini și câteva zile mai târziu deja uitasem ce am citit. Reținusem că avea în plan încă vreo trei volume, sper că s-a răzgândit totuși. 
”Harry Potter și copilul blestemat”
Se subînțelege despre ce continuare este vorba 😀 și nu, n-am de gând să citesc piesa de teatru scrisă de Jack Thorne. M-am spoiler-it cu bună intenție (știind că n-o voi citi) și asta doar mi-a reconfirmat decizia. Harry Potter nu i-ar fi spus niciodată copilului său că și-a dori să nu fi fost tatăl lui, nici nu l-ar hărțui sau amenința, iar abilitățile pedagogice ale profesoarei McGonagall n-ar fi fost puse la îndoială numai pentru că nu are copii. Simt că mă enervez numai cât am înșirat toate astea. 

Cum spuneam. Dacă vrei să scrii, scrie, nu scutura din nou și din nou un pom plin de fructe, care nu a fost sădit de tine. 
Singurele continuări reușite sunt cele scrise de autorii înșiși. ”După 20 de ani” de Alexandre Dumas e un exemplu edificator în acest sens. 

Cam tot aceeași părere o am și despre remake-uri, deși unele dintre ele pot fi remarcabile. Până la cap și la coadă, tot o reeditare a unor foste succese este. Îmi mențin așadar opinia: vrei să faci un film, găsește un scenarist iscusit care să scrie o poveste bună și dă-i drumul. Nu exploata, iar și iar, aceleași resurse. Până și ciorba reîncălzită își are limitele ei. 

Dublu rant over 😀. Acestea fiind zise, mă duc în balcon cu domnul Richard Osman și al său ”Clubul crimelor de joi”. E o scriitură foarte bună, cu umor și am citit recent că se pregătește ecranizarea, iar din distribuție va face parte inclusiv Pierce Brosnan. Dacă mai aveam nevoie de vreo motivație de-a citi 😁).